balBlog

Tocmai s-a incheiat un weekend plin de baschet. Mult asteptatul concurs de dat de sus a dezamagit insa. Asa se intampla cand principalul favorit e de 5′9″. Poate cel mai impresionat a fost Shannon Brown (6′4″) care a alergat un teren intreg doar ca sa dea un dunk simplu. E greu sa fii creativ cand abia ajungi la cos. In opinia mea, concursul nereusit de anul asta se datoreaza faptului ca Nate Robinson a fost desemnat castigator anul trecut. Howard a avut dunkuri mai bune atunci si originale, iar Nate a castigat pentru ca lumea ii prefera pe cei cu sansa a doua. E greu sa ai un concurs reusit fara nici un superstar.

DeRozan spunea inainte de concurs ca nu a pierdut nici un concurs de dunk pana atunci. Ma intreb insa cum le-a castigat pe celelate. M-am uitat la un clip pe NBA, cu 10 dunkuri de-ale lui, si erau foarte spectaculoase, dar asta in conditiile in care le-a dat peste aparatori. Dar cand esti singur cu inelul e nevoie de mai mult decat sa sari. E nevoie si de creativitate.

Am vazut dunkuri mai frumoase la Wade in All Star Game-ul de duminica, meci care a a fost peste asteptari de bun. Si asta un fata celei mai numeroase audiente la un meci de baschet, 108,713 de spectatori. Cu vreo 107 mii mai multi spectatori decat au fost la ultimul meci al lui Nets.

Inca un fapt interesant, singurul jucator strain din echipa Estului a fost Al Horford din … Republica Dominicana.

racnetul carpatilor, pardon, al balblogului, e redactat azi de la paris unde tomesco va adasta pentru 19 zile. in hotelul unde stau eu, pregatit sa gazduiasca clienti pe durata indelungata, locuiesc tot felul de strainezi. vad dimineata in lift chipuri timorate de indieni care pleaca la munca cu buzele stralucind. nu stiu daca se trateaza cu ceva unsori sau ling prelungit lingurita cu dulceata la micul dejun. si multi spanioli galagiosi care nu vorbesc nici o limba straina si sunt ignorati de chelnerite blazate.
cele trei saptamani pe care le voi petrece la paris ar trebui sa-mi defineasca activitatea profesionala din urmatoarea perioada. am venit sa invat de la oameni care stiu. de aceea simt mereu nevoia sa-i intreb. atunci se produce in birou un fel de panica de genul celei pe care o simteam eu la orele de muzica din scoala generala cand ma rugam sa nu ma puna profesorul tocmai pe mine sa cant sau sa solfegiez. minutele treceau atunci extrem de greu. acum ii iau la rand cu intrebarile, nevrand sa strezez un singur coleg. am observat ca multi dintre ei pleaca mai repede acasa sau isi gasesc deseori treaba in alte birouri. daca ma duc spre biroul lor e ca si cum un nor urias le-ar fi poposit deasupra capului. se simt extrem de descumpaniti sa dea explicatii in engleza. sunt unii care nu vorbesc deloc si atunci trebuie sa improvizez eu in franceza in vocabularul redus in care ma simt confortabil.
un singur prieten mi-am facut, steve din gabon. el ma invidiaza pentru ca ma descurc in engleza si a tras concluzia ca francezii sunt singurii napastuiti in abilitatea de a folosti limba engleza dintre popoarele europei. steve a venit acum sapte ani din gabon trecand prin mai multe orase din franta pana sa se stabileasca la paris.
steve crede ca ar fi bine ca eu, venit in franta, sa experimentez tot felul de exotisme. probabil asa a facut el. drept urmare, la pranz ma duce in cafenele italiene, luni seara am iesit in montparnasse intr-un pub si am cinat intr-un restaurant kurd. din toata bucataria franceza, steve apreciaza doar painea pentru ca e buna si ieftina. am unit marele continent negru cu fascinantul maramures intr-o lunga discutie. punctul culminant al zilei a fost demonstratia de forta geografica pe care am etalat-o sub nasul sau. el a venit cu prejudecata ca eu, ca multi altii pe care-i intalnise in viata, nu voi sti sa pun gabonul pe harta. drept urmare a bagat aratatorul in bere si a desenat pe masa harta africii. cand i-am indicat direct gabonul, i-am suflat si capitala, apoi am luat la rand vecinii, am coborat detaliat si cu rezultate bune spre sud, apoi spre vest, am scos din steve osanale cum scoti praful din covoare la batator. bine, cand am ajuns la djibouti a inceput si el sa dea rateuri de pozitionare, probabil djibouti nu e la fel de important ca gabonul.

steve a fost atat de incantat de cunostintele de geografie ale romanilor incat era gata sa ma invite la o cina africana la el acasa. urmatorul subiect bun al serii a fost omar bongo, cel care sta in fruntea tarii de o suta de ani, cel mai longeviv presedinte, cred ca l-a batut si pe fidel castro. ca sa vedeti cat de prost suna franceza mea pentru steve, mi-a servit o dizertatie despre cum in limba franceza exista doua genuri, feminin si masculin. inapoi la scoala, tomesco!
ieri seara m-am inteles cu steve ca vedem meciul de champions league la el acasa. am mers din malakoff in chatillon (eu stau in montrouge) si am dat de micul apartament al lui steve, care incapea cu totul in fosta garsoniera a mea, stiti cu totii despre ce vorbesc.

ca sa-i dau apa la moara lui muntel, o sa amintesc ca steve, ca orice negru bun, are plasma si e abonat la toate variantele de “canal +” pentru a vedea champions league. alte elemente din apartament: bibelouri cu elefanti si hipopotami, toata mobila din lemn de tek, perdele gen franjuri din trestie, biblioteca cu carti despre arta africana, fotografii cu familia. cand am ajuns acasa la steve, din dus se auzea un fredonat. personajul nu era altceva decat copia neagra a lui poko. un african inalt si slab care si-a facut aparitia cu un: ce faci? in romana dupa care a inceput sa rada zgomotos. ca orice pamantean, cedric, personajul nostru, s-a bucurat la un moment dat de compania unui roman. cedric sta la steve temporar urmand a-si gasi locuinta in saptamanile ce vin. ca sa vedeti ca se aseamana si mai mult cu poko, cedric ne-a avertizat fericit ca in seara respectiva o sa mergem intr-un club de dans pentru a invata salsa. in toiul discutiei a picat ca din senin si prietena lui steve, o frantuzoaica alba din rennes sau nantes, sylvie. in dimineata zilei despre care povestim, sylvie l-a intrebat pe steve cum a fost seara petrecuta in compania polonezului, adica a mea.

pana la urma realizati cu totii ca in loc de champions league am ajuns in clubul de salsa. am plecat cu masina lui sylvie, iar steve m-a obligat sa-mi pun centura, eu stand pe bancheta din spate. dupa care a bagat un cd cu fugees si a inceput sa cante (despre discutia despre rap din masina voi povesti cu alta ocazie). la un moment dat, steve s-a aplecat mult in fata apoi a batut din palme. interpretarea mea a fost ca si-a pierdut ceva pe jos apoi s-a bucurat ca l-a gasit. cand l-am auzit a doua oara batand din palme mi-am dat seama ca el danseaza.

clubul de salsa, eu eram singurul carea statea jos in loc sa fie pe ring. ceilalti formasera doua cercuri concentrice, cel exterior din fete, cel interior din partenerii lor. intai repetau miscarile fara muzica. cand dj-ul dadea drumul la salsa dupa salsa, dantausii performau si, din doua in doua minute, baietii se roteau ca dupa ceasornic, schimband partenerii. era acolo tot turnul babel, chinezi si africani, fete grase, uriasi ochelaristi in cautarea dinamismului pierdut de corpul lor.
presandu-l pe steve cum ca ar fi bine sa vedem si niste fotbal, ne-am strecurat afara si am gasit un bar cu televizoare chiar langa clubul de salsa. am vazut francezi bucurosi batand din palme in timp ce eu imi puneam prietenii africani sa pronunte ogararu si nicolita (intre timp mai venise la fotbal si lucien, un gabonez scapat si el, ca prin minune, de la clubul de salsa).
acum pe scurt despre un moment jenant din seara asta. am iesit singur in marais si am intrat intr-o biserica sa ascult orga. era plin de lume, o mesa pe terminate in momentul in care am intrat eu. se canta. am ascultat o vreme, am mai studiat interiorul si ma pregateam sa plec. nici un pas n-am apucat sa fac pentru ca, la indemnul preotului, cei din biserica s-au ridcat, s-au apropiat pe rand unii de altii intinzandu-si mainile si au inceput sa-si spuna ceva ce pentru mine suna “un peu du christ” sau “peur du christ”. problema este ca au inceput sa vina si la mine. nu se mai opreau. dintr-o parte a bisericii au aparut calugarite pe care nu le observasem pana atunci. se apropiau de mine, imi luau mainile si ii dadeau inainte cu “n’ayez pas peur du christ” (pare plauzibil ca asta sa fi spus, m-am uitat acum pe net). problema era ca toata lumea se misca, doar eu stateam pe loc. ceilalti se uitau mirati cum te uiti la un baiat obraznic. ce era sa fac? sa ma duc pe la oameni si sa le spun: “ihm-ihm-hm peur du christ”? singura idee care mi-a venit atunci a fost sa scot la vedere ghidul cu paris (pe care il aveam in geanta) pentru a obtine intelegerea crestina.

in seara asta va fi servit ultimul episod nisa. incet-incet am ramas singurul cititor al blogului, fiinta duala, autor/lecturant, obiectivat prin autoreferentialitate etc.

multe planuri sunt nascute pentru a sfarsi in plictisita renuntare, ce e azi atragator, maine devine desuet si ridicol. timpul curge repede si balblog, in forma sa din ce in ce mai goala, tine pasul prin lipsa articolelor. tocmai de aceea trebuie sa pun capat istoriei despre vacanta azurie, alte subiecte se vor inghesui la rand. nunta lui manolo tine capul de afis al sfarsitului de luna, sper sa fie prezenti cronicarii potriviti pentru a-l consemna.
dupa cum am spus si alta data, ziua nicoisiana debuteaza in cel mai fericit mod cu o baie matinala. cand in prelungirea ei apare ideea unei vizite la marineland-ul din biot, putem deja vorbi despre un lucru iesit din monotona succesiune a zilelor de vacanta intr-o statiune la mare. marineland e o statiune balneara pentru pinguini si foci, lei de mare si rechini, balene si pisici de mare. leii de mare par uriasi si fac tare mult zgomot. locul lor de joaca era un lac cu bazine tip grota pe margine. pe acolo mustaceau si urlau in gura mare, se muscau de gat si se incolaceau. pinguinii, in schimb, erau linistiti si aveau in general pozitii statice (de grup). daca pe leii de mare as putea sa-i compar cu fotbalisti bezmetici, pinguinii ar fi galeria care mesteca absent seminte.

dupa pinguini, un coridor acoperit si intunecat plin de acvarii. a fost cea mai apropiata experienta a mea de scuba diving. am dat nas in nas cu piranha (evident a fost deconspirata enormitatea legendei lor de pesti carnivori, singurele victime cunoscute pana zi fiind doi soldati sud-americani disparuti intr-o noapte pe amazon). prin celelalte acvarii isi roteau haotic ochii si corpurile pesti mediteraneeni, de la tropice, de la ecuator si din restul lumii, colorati ca niste papagali, majoritatea plati ca niste clatite, galbeni, verzi, portocalii si rosii, vargati, transparenti, cu excrescente, apofize si bose halucinante, cozi de cinci ori cat trupul, inotatoare tip furculita sau umbrela, pesti camuflati, pestele piatra, pesti care rasareau ca niste acadele din nisip, pesti care inotau cu capul in jos, pesti care nu pot trai decat in grup, infioratorul peste scorpion, pestele arici, pisici de mare cu ochi giganti (ii simt dezamagiti pe cei care se aseptau la comparatia cu o minge), crustacee agile, crabi deznadajduiti, caracatite holbate, sepii inotand in directia gresita.
scapand din inghesuiala pestilor am iesit la lumina pentru spectacolul delfinilor. reprezentatie de elita. nu mai vazusem asa ceva niciodata, am ramas stupefiat si aplaudam ca un copil mic la circ. au inceput delfinii aia zambareti sa alerge in lungul si latul unui bazin imens, sa se arunce in piruete aeriene in toate planurile si planele, sa prinda inele si mingi din zbor, sa le paseze inapoi cu dexteritate, sa plimbe dresori pe nas sau pe burta, sa se dea de ceasul mortii plutind in deriva pentru a tasni in urmatoarea clipa in vazduh, sa aplaude cu coada, sa faca salturi peste cap, sa parcurga intreg bazinul inotand vertical. sa nu mai zic de sincronizari si antisimetrii, de figuri geometrice desenate in aer sau apa. ceva special, va zic. ii simteam pe ceilalti spectatori ca au iesit cu acelasi gand de la reprezentatie.
dupa delfini am fost sa vedem orcile. de data asta bazinul era de un catralion de ori mai mare si mai adanc. balenele au aparut din dosul unor porti peste care se proiecta apa in forma de evantai. orcile s-au dovedit ascultatoare, faceau si ele piruete sau back-flip-uri in aer cu deosebirea ca la aterizare zbura apa in intreg
amfiteatrul si zgomotul lor era dublat de cel al entuziasmului popular. apoi au inceput cu plonjoanele pe terasele de ciment din jurul bazinului. se avantau in sarituri de la distanta si franau pe terasa la nivelul abdomenului. zilele trecute am citit in national geographic ca manevra asta e una plina de succes si in
salbaticie unde orcile vaneaza lei de mare plonjand pe plaja. figura zilei a fost creata de un dresor indraznet care s-a lipit de botul unei balene si s-a scufundat cam la cinci metri dupa care orca a luat-o la goana cu omul in fata proiectandu-l la suprafata in ultima clipa inaintea impactului cu terasa. cate aplauze au curs atunci nu s-au pomenit de la plenarele dinainte de 89. omul si balena, parteneriat de succes.

iesind de la balene cu capetele scutarand a neincredere, am ratacit putin pana sa dam de rechinitoriul de la marineland. bazinul plin cu ferocitati are in centru un culoar prin care se plimba vizitatorii care nu mai stiu incotro sa indrepte privirea. va amintiti desigur celebrele versuri la stanga rechini, la dreapta rechini, te uiti fara sa vrei. rechinii astia inoata mai repede decat te duce gandul. cand ridici capul si vezi deasupra ta ditamai rechinul cu botul muscat din cine stie ce incaierare exista infima posibilitate de a simti fiori. mai ales ca in furnicarul ala de bestii mai sunt si exemplare uriase care se misca alene dar cu care te poti trezi in spate pe nesimtite. noroc cu peretele de sticla. dintre toti rechinii astia mancaciosi, doar vreo cinci specii ataca omul si doar trei ucid. am vazut obiecte recuperate din burta rechinilor, de la costum de scafandru la motor de barca, toate lopetile, paramele, ancorele si cutiile din lume.

ziua de marineland s-a terminat cu spectacolul focilor. e greu sa te lasi impresionat de foci dupa ce ai vazut balene valsand, dar de amuzat e mai usor. focile dansau, umblau si gesticulau ca niste fiinte umane. sunt convins ca ele ar trece neobservate in fauna ratb din bucuresti.

poate v-ati astepta ca povestea sa se franga aici si tomesco sa nu-si incheie expunerea. v-ati gasit! am citit patericul si am gasit acolo pilda lui avva ioan cel pitic care a fost pus sa infiga un bat in desert si sa-l ude pana va incolti. si l-a udat avva ioan timp de trei ani de zile pana batul a prins radacini si a infrunzit. folositi pilda asta de staruinta in credinta (si de refuzare a absurdului, de acceptare a incercarii) cum puteti voi mai bine, de pilda rezistand pana la finalul acestui entry.

penultima zi de nisa a fost egala cu o croaziera la monaco cu vaporasul. pe uscat, cu trenul, drumul tine o jumatate de ora, cu vaporasul au fost 45 de minute. la imbarcare am dat peste o pereche de romani care, fireste, s-au pozitionat in asa fel la coada incat au fost primii care au reusit sa intre pe vas. yacht-ul avea
etaj descoperit si am stat acolo in bataia vantului cu un pahar de vin in mana ascultand capitanul perorand voios si glumet in 4 limbi despre coasta franceza, povestind despre vila lui sean connery, a lui bono, a patronului ferrari, a lui x si-a lui y. eu am o memorie extrem de sfaramicioasa in ce priveste numele vedetelor de film, asta pentru ca numele de jucatori de fotbal ocupa toate conexiunile interneuronale. dar stiu ca am cascat gura la palate galbene cu roz si cu turnuri, la gradini etajate in terase, piscine sapate in stanci artificiale. la cele mai multe case de vacanta accesul nu se putea face decat de pe mare. am mai vazut yacht-uri garla, cel negru si zvelt al lui bill gates, cel dominant al lui ambramburici (era o zi frumoasa si o mare plina de staruri).
monaco are doua porturi, noi am adastat in cel mai mic. de cum se termina nisa si incepe principaute-ul, rasar cladirile foarte inalte. orasul e construit pe cinci-sase niveluri, trebuie sa urci incontinuu ca sa ajungi de la unul la altul sau sa iei liftul din loc in loc. pe strazi stau la indemana defibrilatoare in caz ca-ti urca pulsul mai mult decat pasii.
dupa o catarare serioasa am reusit sa dam de palatul lui albert de monaco. steagul era sus, semn cert ca alteta regala era acasa. am fost contemporani si cu magnificul moment in care a plecat de acasa intr-o coloana de masini sticloase. probabil a mers in curtea blocului, ca noi toti, deoarece langa palat se intinde o
gradina exotica cu arbusti din toate tarile lumii, cactusi mexicani (aici ma vad in imposibilitea continuarii enumerarii pentru ca nu stiu cum se numeau copacii din africa de sud, argentina, tazmania, japonia si finlanda si nici notite nu mi-am luat).
locul unde turistii fac coada in monaco este catedrala cu mormintele printilor si principeselor si cu locul de promenada la ramasitele lui grace kelly. monaco=grace kelly, marturie stau stazi, cladiri, muzee, hotel, restaurante.

oceanograful (realizat de jacques-yves) din monaco reprezinta episodul doi din intalnirea cu pestii de pe coasta de azur. puteti sa recititi descrierea de la marineland in caz ca v-a scapat ceva. atata doar ca aici era o abordare mai stiintifica, puteai sa afli ce pesti traiesc in adancurile marilor planetare la diferite adancimi.
vazut de pe mare oceanograful e extrem de spectaculos (construit direct pe stanca), pare un gigant sprijinit pe picioarele care coboara in apa.

nota aparte: acum doua saptamani un sofer din mexic a dat cu camionul peste un elefant scapat de la circ. n-am avut timp sa scriu un articol pe tema asta.

sa revenim la oile noastre din monaco. am facut plimbari prin parcuri si gradini, pe asfalt si pe langa port, am vazut masini stralucitoare. popas in fata cazinoului, toata zona e remarcabila, cladirile si gradinile cu oglinzi si fantani arteziene din fata.
dupa o incursiune printre pipernicirile din gradina japoneza, mi-am dat jos tricoul printre milionarii monegasci si am sarit in apa pentru o baie in singura zona din monte-carlo amenajata pentru asa ceva.

marturisire: credeti-ma ca m-au lasat puterile sa povestesc si ultima zi de vacanta. am fost la muzeul de arta ca sa vedem impresionisti si pointilisti si am sfarsit prin a-l admira pe raoul dufy si pe macabrul gustav mossa (recomand acest pictor inspectoratului de politie din timis care urmareste tinerii emo din oras). in fiecare tabloul al lui mossa cineva (de obicei o suava domnita) sangereaza sau este strapuns.

in noaptea in care am ajuns in bucuresti am avut un conflict cu taximetristii, iar incepand cu a doua zi nu mai curgea apa calda.

e duminica seara, proiectul nisa continua. lucrurile nu pot fi lasate la jumatate desi suntem in tara unde se obisnuieste.

acum trei saptamani incepeam ziua cu o baie in mediterana si o lectura din l’equipe pe pietrele de pe plaja. de departe cel mai inspirat mod de a porni o zi.
restul diminetii l-am petrecut in orasul vechi. cours saleya, piata de flori si de legume. o locatie obligatorie pentru prima zi de scoala cand trebuie sa iei flori invatatoarei. cu toate astea, fiind vara, noi n-am dat de scolari ci de turisti care misunau intre flori. ne-au placut cactusii infloriti, am facut poze cu ei. iesind dintre flori am facut conversatie comerciala cu vanzatorii de masline. am tocmit de toate soiurile, pe gustate. mai mult, am investit in borcane cu pasta (care verde, care neagra) de masline.

dupa piata de flori a venit randul operei. et risu et lacrymis. fiind vorba de opera sa amintesc ca in vinerea asta am fost la aida in bucuresti (cu care s-a deschis stagiunea, aveam sa aflam), iar miercuri avem bilete la macbeth. a fost pentru prima data cand am stat la loja, total nerecomandat. cu toate artificiile aranjarii de scaune nu ajungi sa vezi mare lucru din pricina celor care stau in fata (la loja se vand bilete pe doua randuri) si a arhitecturii (lojele laterale par a fi orientate spre exterior si nu spre centrul salii obturand in felul asta vederea asupra scenei). dar a fost un spectacol bun de tot cu montare de exceptie (regizor de-afara) si voci straineze remarcabile (soprana isabelle kabatu, tenor mario malagnini). sala plina ochi.

revenind la nisa si depasind faza operei, am colindat in cautarea palatului lascaris pe care nu l-am gasit (banuim ca era ascuns de schele), in schimb am dat peste catedrala catolica saint-reparate in care am si intrat dar era ora slujbei. se canta si o doamna solfegia pentru enoriasi (uitasem sa va spun ca la cannes am vrut sa intram intr-o biserica dar am nimerit in mijlocul unei nunti).
orasul vechi se desface in stradute inguste cu cladiri vechi dar locuite, restaurante de familie, cafenele, brutarii, magazinase cu dulcegarii. pe stradutele acelea a incoltit in mintea mea ideea de a lua un pranz cu masline, paine si desert. maslinele erau deja in punga, am rezolvat si painea, biscuitii, apoi ne-am intors la hotel. roxana a fost de parere ca luand masa in camera aducem a turisti parliti. drept urmare a fost singura data cand am maslinit in camera, n-am mai repetat isprava de atunci incolo preferand mesele sardanapalice la restaurante, trei feluri de mancare si vin din belsug.
dupa pranz am batut drum lung pana la muzeul chagall (in sufrageria casei noastre din bucuresti exista doua reproduceri pe perete, magritte si chagall), drum cu cateva surprize, de pilda cladirea ampla si plina de vegetatie careia ii spune palais de nice (acolo imobilele poarta toate nume impunatoare, care nu e palat e castel si asa mai departe).  tema curenta a muzeului era legata de ferestre ca punte intre artist si exterior, protectie dar si cadru de formare/deformare a viziunii asupra lumii de afara. de aceea erau salile pline de panze si desene cu ferestere culese din toate colectiile particulare care contin chagall. pe langa expozitia asta, tema centrala si permanenta a muzeului este una biblica, pictorul avand predilectie pentru scene biblice (vechiul testament) din perspectiva iudeo-crestina intesate de simboluri din viata rurala (patriarhala) reala, cele mai multe provenite din copilaria de langa minsk.
am facut vizita in acelasi timp cu un grup de japonezi cu ghid. unii dintre ei (in special cateva tinere) erau imbracate exagerat-caraghios-pop si cred ca le era tare greu sa inteleaga prin ochelarii de soare cat toata fata ce face moise langa un cocos la chagall.

la bucuresti e 8.35 seara si de maine se face mai cald. acum adunati-va, ne reconectam la alpii maritimi.
o noua zi de vacanta, una inceputa in gara din nisa de unde am luat trenul spre antibes. tren de duminica dimineata care duce la marsilia trecand prin cannes. am facut 20 de minute pana in antibes, sapte statii linistite. o cursa care mi-a amintit de personalul baia mare - satu-mare cu care mergeam la bunici. e adevarat ca acum statiile nu se mai numeau busag, cicarlau, sabisa, ilba, seini ci villefranche sur mer, biot, cagnes sur mer. mai mult, pasagerii nu mai jucau cruce cu carti unguresti pe canapele gaurite din piele maro.
in antibes ne-au asteptat prietenii cu masina si cu traseul facut. prima destinatie: grasse. ca sa ajungem acolo ne-am intortocheat si rotit prin sensuri giratorii mai mult de o jumatate de ora. capitala mondiala a parfumului, asa i-a mers vestea lui grasse. nu spun vorba mare, dar te dai jos din masina si incepe sa-ti miroasa. in apropierea pietei centrale e uzina de parfumuri fragonard, cu muzeu cu tot. ne-am gandit sa nu intram, nu era de nasul nostru.

ce mai era de facut prin grasse dupa ce am adulmecat situtia? ei bine, am pus mana streasina la ochi si cu capul dat pe spate am cautat turla bisericii. pana acolo, stradute inguste indopate de buticuri cu suveniruri. izuri si miresme, dar si motani-hipopotami. cele mai grasse pisici din lume. ele nu umbla pe sforile de rufe ci pasesc nonsalant pe caturi solide din piatra unde nu le tremura pasii. asadar, daca vreti sa vedeti sau sa puneti mana pe pisici cat ursul baloo puteti sa plecati chiar in seara asta spre grasse.catedrala din grasse se numeste notre dame du puy si e veche de cand lumea. merita vizita, are tablouri de rubens (nu stiam asta pana sa intram), iar o parte a ei e sapata in stanca.

am terminat cu grasse si am luat-o spre cannes. din nefericire, am ratat autostrada si am ajuns pe o intrare tip baneasa cu foarte multe masini. ne-a luat multa vreme sa parcam, era buluc de lume. atractia week-end-ului: targ urias de yachturi cu premiere mondiale si personalitati in asistenta. detaliile astea le-am aflat la televizor, acolo am vazut barcile si covoarele rosii de undeva de sus. ne-am urcat pe colina pana la cetatea cu turn si clopotnita. acum nu sunt sigur daca acolo era si castrul sau in cu totul alta parte. am coborat din turn si din suquet pentru masa de pranz dupa care am mers sa dam o tura de faleza.
primele 5 minute din tura au fost de fapt plimbare in jurul targului de barci unde nu prea ne-am bagat nasul de bine ce era imprejumuit si pazit. incolo, fiind duminica, multa lume si zgomot. marea mi-a parut mai inchisa decat la nisa (culoarea marii la nisa e ceva nemaiintalnit, albastru de piscina pe o fasie de zece metri in jurul tarmului, apoi se inchide spre albastrul de voronet). spre deosebire de nisa, cannes are plaja cu nisip, n-are negresco dar are hotel carlton si lucrurile par un pic mai stralucitoare. doamnele umbla de la ora 5 dupa-amiaza  in rochii de seara, iar rusii se poarta costumati. noi, ca romani verzi, purtam tricou si ne minunam la palais des festivals. la intoarcerea spre nisa, prietenii cu masina ne-au dus de-a lungul tarmului sa vedem toate satele alea despre care va spuneam la inceput, fiecare dintre ele cu ceva special: hipodrom, port, arhitectura, parc acvatic.

a treia zi de nisa a inceput tot cu plaja unde l-am regasit pe amicul negru. inainte de asta, la micul dejun, am inteles ca hotelul e plin de pensionari britanici care se trezesc de dimineata si manevreaza cu maiestrie aparatul de fiert oua (prevazut cu cleste de scufundat si clepsidra + desteptator pentru a masura intervalul de fierbere). colectia de mosi si babe se pornea la drumetii, colectati fiind de un ghid matinal. seara se intalneau in holul hotelului pentru un fel de sezatoare alcoolica si zgomotoasa. intr-o dimineata, o respectabila doamna englezoaica mi-a luat fata si a golit toata omleta din bol prin incarcari repetate.

ziua de plaja a insemnat un dat cu parasuta tras de salupta. a fost ideea roxanei (du-te si da-te si tu cu parasuta!). va rog sa aveti in fata imaginea unui copil care fuge cu banii in mana dupa vanzatorul de porumb de pe plaja. la fel eram si eu, pasind voios in directia standului de agrement. am tocmit parasuta si a pornit un soi de agitatie pentru desfacut si intins sforile, pus harnasamentul pe mine, cateva indicatii sumare despre cum sa ma tin. si soferul salupei a primit semnul de start, am simtit ca plec. am uitat sa intreb daca la inceput trebuie sa alerg spre mal sau sa ma las purtat. intr-o clipa eram in aer, balanganindu-ma la 15 metri, cu bratele inclestate de o bara situata deasupra capului. cel din barca mi-a facut semn ca ma pot relaxa, nu trebuia sa ma mai tin. apoi a inceput sa serpuiasca, ma cobora pana la nivelul apei, ma ridica iar in vazduh, incetinea pentru a accelera iar brusc. eram insa degajat, ma uitam peste tarmul marii la oras. am vazut cupola bisericii ruse, au iesit la iveala turnuri de la palate mai indepartate. eram incantat pana cand am simtit ca e gata aventura (cam 12 minute a tinut toata treaba). salupa m-a dus la mal, a franat si am cazut ca un bolovan cu capul in apa. noroc ca marea e adanca.
m-am intors victorios ca ulise la sezlong. se facea de pranz si ne gandeam sa plecam. pana sa parasim plaja am intrat in vorba cu un roman plecat de multa vreme din tara (cel cu national geographic), am povestit asta acum o saptamana.
dupa-amiaza a fost una plina de catarari. am luat-o de-a lungul promenadei cu gandul sa ajungem in port. pe promenda era mereu forfota. plin de localnici care alergau in sus si-n jos, altii pe role, biciclisti, gura-casca si rusi. am ajuns in port, am vazut barcile (de la cele mici, la yachturi, feriboturi care faceau corsica si vase imense de croaziera). langa port sunt coline cu turn si castel. ne-am urcat la ele suindu-ne pe o scara ascunsa intre case. sunt multe trepte iar la finalul unui stagiu dai in labirinturi. am ajuns epuizati in varful colinei, am vazut orasul si marea de sus alaturi de turisti veniti acolo cu titicarul. din loc in loc erau terase cu balcon, parcuri si gradini - cu pini si maslini - in tema mitologica (statui, mozaicuri), o cascada artificiala care cadea din terasa in bazin.
seara am cinat langa piata massena cu un fost coleg stabilit in antibes. piata are coloane in varful carora sunt cocotate figuri umane sezand (la inceput credeam ca sunt reprezentari ale lui budha). figurile sunt fosforescente de la galben la roz si violet si apartin muzeului local de arta contemporana (le puteti vedea in pozele pe care vi le-am trimis). piata se desface catre o fantana arteziana strajuita de neptuni si poseidoni, colindata de un tramvai spectaculos ale carui sine sunt incadrate de gazon, tramvaiul care umbla prin parc.

manolo pregateste nunta, poko doctoratul, m-am gandit sa povestesc eu din vacanta  in mai multe episoade.

cateva randuri despre vacanta de la nisa.
am zburat cu escala la paris, cel mai convenabil ca durata intre zboruri, fara astepare lunga, sub doua ore. cu doua saptamani inainte de a pleca am dat peste articole despre cat de aglomerat si dezorganizat este charles de gaulle cu terminalele lui cu tot. mai zburasem in 2003 cu escala pe aeroportul parizian, schimbasem de la 2b la 2e cu o masinuta ingramadita. acum urma sa schimbam de la 2b la 2f.

pe masura ce cautam informatii despre cum sa facem traversarea cat mai rapida, descopeream fel de fel de povesti despre oameni rataciti in escale pe charles de gaulle. masinuta nu era de luat, mergea intr-o singura directie, de la 2f la 1 si 3. ca sa ajungi de la 2b la 2f trebuia sa faci ocolul pamantului pe la toate terminalele. nu aveam vreme de asa ceva. solutia alternativa consta in a parcurge pe jos terminalele, eram pregatiti sa facem asta in fuga pentru ca, dintr-odata, nu ne mai ajungea timpul.
dimineata plecarii. check-in-ul la air france, aveam sa aflam, este mereu in intarziere. echipajul nu mai aparea. scadeam minutele din timpul destinat escalei. intre pasageri, gina pistol pregatita sa faca parisul.
tolanita pe scaunele aeroportului, echipa de fotbal tineret a tarii galilor. printre ei, aaron ramsey. purtam un tricou cu arsenal si cu un tun, m-am invartit printre jucatori incercand sa-i trag cu ochiul dar sansa n-a fost cu mine. nu mi-a zambit ocazia, kairos.

vine si parisul. avionul aterizeaza langa un alt terminal si face o tura de aeroport scurtand evident din durata escalei noastre. cand in sfarsit punem piciorul in aeroport, urmeaza o asteptare indelungata pentru a trece de controlul pasapoartelor. ni se confirmau temerile. din fericire a fost doar un foc de paie pentru ca am tasnit in cursa de parcurgere a terminalelor si in 15 minute eram la cursa de nisa, toate emotiile find risipite.
nisa din avion. pare ca aterizezi in mare. pistele sunt scurte si construite pe o peninsula artificiala.
palmieri multi peste tot. pe drumul spre hotel ma apostrofeaza un australian dand cu ochii de tricou: arsenal?! why, why arsenal?!
hotelul nostru, vis-a-vis de o biserica protestanta (gotica). am fost asteptati in camera cu sticla de sampanie si masline. primul contact cu maslinele de nisa, o prezenta constanta pe durata sederii, prelungita chiar in bagajul de bucuresti. in nisa se servesc masline la restaurant in chip de aperitiv, de insotitor al bauturii. au manufactura locala cu magazin de desfacere in centrul vechi, loc bine frecventat.
ziceam de hotel. bine situat, la doi pasi de promenade des anglais, chiar dupa stradutele cu restaurante in aer liber si apropiat de piata massena, buricul orasului. magazine de fructe langa buticuri de lux.
am abordat nisa in maniera romaneasca. asta inseamna ca am luat un prosop si am plecat sa facem baie odata cazarea incheiata. plaja din nisa, dupa cum studiasem, are pietre in loc de nisip. situatia are si avantaje (nu sunt alge, poti sa te asezi direct jos cu o carte in mana) desi la inceput poate parea ciudat pentru cei care fac mamaia in fiecare vara. am gasit mediterana sarata bine dar calda.
spre seara am inceput sa clasificam turistii. pensionari britanici, caini de companie mici pentru doamnele in varsta. cainii au statut de turist la restaurant. primesc farfurie si servet. pe langa britanici se aflau si multi rusi, combinatii de intreprinzatori scapatati cu sotii dolofane.
despre bucataria frantuzeasca stim cu totii, e spectaculoasa in orice ocazie. in sejurul nostru, mult peste, fructe de mare, midii (moules) gramada, vin la orice masa, pahar, carafa sau sticla, foie gras si creme brulle la desert.
a doua zi eram pe plaja de dimineata devreme. din doua motive. vazusem la meteo ca nu va fi vreme cu soare decat in prima parte a vacantei (deci trebuia profitat), al doilea ca nu stiam cum se infiinteaza lumea. plajele particulare alterneaza cu cele gratuite. ne-au placut si unele, dar si celelate. in ziua respectiva ne-am asezat la o plaja privata, ai sezlong langa mare, umbrela, poti comanda de la chelneri/stewarzi vin si mancare fara sa te ridici. ne-am gasit un negru care cara binevoitor la sezlongurile noastre. l-am facut om cu bacsisul romanesc. ca o rasturnare de perspectiva, pentru negrii europeni romanii par exotici (grai, gesturi?). considerandu-i reprezentativi pentru nivelul mediu al strainezului civilizat, trag concluzia mea preferata: romania nu exista in mass media occidentala, nu se aude si nu se stie nimic.

Asa cum baiatu v-a obisnuit cu saptamanalul o data la doua saptamani iata vine “Aventura Dominicana” II sau aventura dominicana se intoarce sau aventura dominicana strikes back. Indiferent cum vreti sa-i spuneti, nu stiu cine este caiac, si daca problema e ca nu a luat nici o  medalie la olimpice, lasa ca banelinho le-a bagat-o in ate de doua ori la turci, si da peste 7-8 milioane de euro la Becali.

Nu, acest articol nu are nici o legatura cu mizeria din fotbalul romanesc, poate doar legatura dintre Adi Mutu si Consuelo sau Ady Poko si Adiris. Cert e ca eu am fost in RD de doua ori pana acu’. Nu stiu despre Mutu, mai ales ca inca ii mai datoreaza 75k de euro lu’ Becali. Una peste alta RD este o tara care trebuie vizitata. Si iata de ce:

Am fost la nunta si am promis ca va voi relata detalii: nu se mananca sau nu se bea ca la o nunta romaneasca dar se petrece:

Si dupa petrecere a urmat o excurise la ocean, cu un peste prajit integral (adica in totalitate, adica te duceai in bucatarie, iti alegeai pestele “mort”, si pe ala ti-l prajea).

La mare ne-am dat cu banana:

Am baut o Pina Colada cum rar sau niciodata in viata nu te intalnesti:

urmata de un asfintit cum la fel de rar se intalneste:

La numai cateva ore de ocean, a urmat ziua urmatoare o excursie la munte si bineinteles un instantaneu de referinta:

Per ansamblu, afara de decorul de vis care poate fi intalnit 12 luni pe an in RD, bucataria locala m-a incantat pornind de la peste la prajit, continuand cu mofongo (banane “plantains” verzi prajite cu soric de porc si sos de usturoi) si culminand cu carne sarata prajita.

Si da, ma voi intoarce cu placere si data viitoare fie ca turist, necunoscator platind preturile de turist fie ca insotitor de localnic si platind totul ca un adevarat dominican.

Gracias a todos!

Din ciclu Thirsty Thursday sau cum se mai distreaza tinerii in America va voi prezenta weekendul meu din Republica Dominicana.

Aventura a inceput joi seara inca de la aeroportul JFK din NY. Zborul spre RD a fost cu Jetblue, o linie aeriana low cost. Initial m-am asezat la coada pentru plecari internationale a lui Jetblue, foarte subtire vreo 5 persoane care calatoreau lejer. In cateva minute am ajuns in fata dar din pacate, pentru RD era o coada separata. Una foarte aglomerata, cu carucioare supra incarcate cu bagaje. Dupa o ora am rezolvat procedura. La imbarcare aceeasi poveste, daca alte linii aeriene faceau imbarcarea dupa numarul locului in asa fel incat pasagerii care au locuri in spate avionului sa urce primii in cazul nostru s-a urcat la imbunzeala.

Odata ajuns in avion nu mai era loc in compartimentul de bagaje asa ca mi-am tinut geanta cu laptop si camera la picioare. Avionul a plecat pe la 12 noaptea iar eu ma asteptam sa trag vreo 3 ore de somn. Nu s-a putut, a inceput fiesta. Tot avionul era un murmur si pe deasupra o pasagera s-a gandit sa ne incante cu ritmuri de bachata sau merengue de la mp3 playerul ei.

Am ajuns in Santiago, probabil al doilea oras ca importanta dupa capitala Santo Domingo. De la aeroport ne-a cules o cunostinta, am mers pana la el acasa, un orasel langa Santiago ca sa-l lasam pe el acolo si sa luam noi masina. Pe drum m-am minunat de inventivitatea dominicana. Pentru a limita viteza si accidentele, pe un drum nepavat fiecare localnic si-a pus bolovani in fata casei. Astfel pe la 4:00 noaptea faceam slalom printre bolovani pe un drum neluminat.

Am ajuns acasa la Aidiris, un apartament impresionant, foarte impresionant. Ne asteptau doua prietene de-ale ei si supriza m-au intampinat cu un Bun Venit!!! lipit pe perete. Un gest foarte frumos.

Legile cu privire la circulatie in RD au mai mult caracter orientativ. Culoarea rosie la semafor a mai mult  un fel de: Ai grija s-ar putea sa vina cineva pe verde. Nu opresti ci doar esti un pic mai atent. La fel si sensul unic.

Am ajuns la un centru comercial unde am schimbat bani. Cei care asigura securitatea nu poarta pistoale ci pusti lucru ce m-a facut sa ma ingrijorez de siguranta mea in afara centrului comercial.

Au urmat nunta, plaja, muntele dar mai ales mancarea. Da, sunt lucruri foarte frumoase in RD dar despre ele in urmatorul articol.

Din ciclul Thirsty Thursday sau cum se mai distreaza tinerii din America, astazi este vorba despre sex. Tocmai potrivit avand in vedere ca la cinema ruleaza de cateva saptamani Sex and the City. Stati linistiti, nu voi incerca sa o inlocuiesc pe Sarah Jessica Parker ci asemeni ei voi prezenta doua intamplari personale oarecum amuzante dar care inevitabil nasc controverse.

Cu mult timp in urma am fost abordat pe chat (YM) de o tipa Gloria. S-a descris ca fiind brazilianca mi-a zis ca sta in NJ mi-a trimis o poza nud si mi-a zis ca vrea sa faca sex cu mine. Datorita faptului ca aveam prietena ratiunea mi-a sugerat sa refuz o astfel de invitatie venita de la o necunoscuta pe chat. A mai fost o sesiune chat in una din zilele urmatoare in care si-a cerut scuze ca a fost asa de directa si mi-a mai trimis o poza in care era imbracata. Nu am incercat sa aflu daca era vreo gluma, vreun test sau era pe bune. Dupa mai mult de un an de zile alta sesiune chat listata exact cum s-a desfasurat:

doubledown (5/28/2008 8:27:28 PM): i broke up with a girl recently named Gloria from Mt. Laurel, NJ. did you ever have sex with her? i found your chat session on my computer still?
doubledown (5/28/2008 8:28:25 PM): sorry for the straight up serious question
doubledown (5/28/2008 8:28:42 PM): i should have started by asking if you knew a gloria from mt. laurel
Ady Poko (5/28/2008 8:28:58 PM): nope
Ady Poko (5/28/2008 8:29:15 PM): I chatted with her once or twice
doubledown (5/28/2008 8:29:23 PM): it would really help me feel better about my decision if you told the truth
doubledown (5/28/2008 8:29:28 PM): i guess you have nothing to hide
Ady Poko (5/28/2008 8:29:37 PM): but we never had sex
doubledown (5/28/2008 8:29:50 PM): she seemed to be pushing it pretty hard but you had a GF
Ady Poko (5/28/2008 8:30:05 PM): I do have a nude picture of her though
doubledown (5/28/2008 8:30:29 PM): yeah. i had to wonder why she was taking nude pictures of herself.
doubledown (5/28/2008 8:30:37 PM): she said she liked to look at herself nude
Ady Poko (5/28/2008 8:31:01 PM): I guess nobody told her about mirrors
doubledown (5/28/2008 8:31:24 PM): no, she was just sending them out and i found them to be curious
Ady Poko (5/28/2008 8:31:52 PM): anyway was she your girlfriend back then?
doubledown (5/28/2008 8:31:53 PM): if she tried with you i’m sure she tried many other times
doubledown (5/28/2008 8:31:58 PM): i just didn’t catch her
doubledown (5/28/2008 8:32:05 PM): yeah
doubledown (5/28/2008 8:32:09 PM): fiance
doubledown (5/28/2008 8:32:16 PM): she’s f’ed up in the head
Ady Poko (5/28/2008 8:32:21 PM): because this happened a while ago
doubledown (5/28/2008 8:32:22 PM): bad childhood
doubledown (5/28/2008 8:32:28 PM): yeah. 2006
Ady Poko (5/28/2008 8:32:49 PM): man, I think of myself of being speciel
doubledown (5/28/2008 8:32:49 PM): she may have been a closet nympho
Ady Poko (5/28/2008 8:32:53 PM): special
Ady Poko (5/28/2008 8:33:05 PM): so maybe she didn’t try it with somebody else
doubledown (5/28/2008 8:33:30 PM): no i’ve found other chat sessions that insinuate or straight up ask to meet up for sex
doubledown (5/28/2008 8:33:43 PM): actual people that she knows personally and not random on the internet
Ady Poko (5/28/2008 8:33:54 PM): oh, I see
Ady Poko (5/28/2008 8:34:06 PM): I don’t think you are losing too much
Ady Poko (5/28/2008 8:34:13 PM): you will find another one
doubledown (5/28/2008 8:34:21 PM): she’s a good time in bed just makes me crazy every other time
Ady Poko (5/28/2008 8:34:39 PM): really
doubledown (5/28/2008 8:34:46 PM): ok thanks for the info
Ady Poko (5/28/2008 8:35:11 PM): ok, good luck.
doubledown (5/28/2008 8:35:25 PM): if she ever tried to get back with my i was going to use this against her
doubledown (5/28/2008 8:35:57 PM): thanks
Ady Poko (5/28/2008 8:36:07 PM): you’re welcome

Deoarece a suferit destul, s-a si distrat dupa cum marturiseste, YM ID-ul nu este chiar cel original.
Daca ar fi fost un caz izolat l-as fi ignorat dar a mai fost o intamplare asemanatoare in care am avut o discutie intre patru ochi cu fostul prieten al unei prietene. Voi prezenta contextul inainte: pe ea am cunoscut-o intr-un bar la biliard, inainte sa o cunosc pe actuala prietena. Tocmai se despartise de prietenul ei. El nu putea accepta aceasta despartire dupa doi ani petrecuti impreuna departe de casa si astfel ca o cam urmarea, discutau, plangeau amandoi, el mai ameninta ca se sinucide, toata telenovela.
Intamplarea a facut ca eu si cu el sa ma intalnesc in fata casei ei. El a spus ca vrea sa stea de vorba cu mine, eu nu l-am refuzat. Si daca nu prima intrebare, a doua intrebare a fost daca am facut sex cu ea. I-am raspuns. El m-a rugat sa-i spun adevarul, justificand ca i-ar fi mai usor sa o uite daca m-as fi culcat cu ea. Am incercat sa-l ajut pe suferind spunand-i ca nu cred ca ii va fi mai usor daca ar sti ca m-am culcat cu ea, am intarit raspunsul negativ anterior, si apoi, pe un ton glumet ca sa mai detensionez situatia, i-am zis ca daca el chiar crede ca o sa-l ajute voi incerca.
Apoi i-am lasat sa se lamureasca pentru ca astfel de aventuri nu sunt pe gustul meu.

Ambii nefericiti credeau ca daca ar avea certitudinea ca logodnica/prietena s-a culcat cu alt barbat, le-ar fi mai usor sa le uite. Oare asa sa fie? Oare ar fi suferit mai putin?