balBlog

Tocmai s-a incheiat un weekend plin de baschet. Mult asteptatul concurs de dat de sus a dezamagit insa. Asa se intampla cand principalul favorit e de 5′9″. Poate cel mai impresionat a fost Shannon Brown (6′4″) care a alergat un teren intreg doar ca sa dea un dunk simplu. E greu sa fii creativ cand abia ajungi la cos. In opinia mea, concursul nereusit de anul asta se datoreaza faptului ca Nate Robinson a fost desemnat castigator anul trecut. Howard a avut dunkuri mai bune atunci si originale, iar Nate a castigat pentru ca lumea ii prefera pe cei cu sansa a doua. E greu sa ai un concurs reusit fara nici un superstar.

DeRozan spunea inainte de concurs ca nu a pierdut nici un concurs de dunk pana atunci. Ma intreb insa cum le-a castigat pe celelate. M-am uitat la un clip pe NBA, cu 10 dunkuri de-ale lui, si erau foarte spectaculoase, dar asta in conditiile in care le-a dat peste aparatori. Dar cand esti singur cu inelul e nevoie de mai mult decat sa sari. E nevoie si de creativitate.

Am vazut dunkuri mai frumoase la Wade in All Star Game-ul de duminica, meci care a a fost peste asteptari de bun. Si asta un fata celei mai numeroase audiente la un meci de baschet, 108,713 de spectatori. Cu vreo 107 mii mai multi spectatori decat au fost la ultimul meci al lui Nets.

Inca un fapt interesant, singurul jucator strain din echipa Estului a fost Al Horford din … Republica Dominicana.

in afara de faptul ca am luat cele 3 puncte care ne tin in cursa pentru calificare, meciul asta ne-a confirmat ce echipa nationala de rahat avem in acest moment:

• luam cartonas rosu pentru comportament violent pe teren intr-un meci cu insulele feroe: meritul lui Sorin Ghionea
• ultimele 10 minute dintr-un meci cu insulele feroe le traim cu sufletul la gura: sunt pe noi!
• fara mutu si fara chivu nu avem valoare!
• piturca declara si este convins ca am facut un meci spectaculos: www.gsp.ro

eu personal as vrea sa-l vad pe lucescu antrenor la echipa nationala. dar cred ca sansele sunt destul de mici. si pentru statistica, ultimele doua meciuri cu insulele feroe au fost castigate de romania cu 4-0 in 1993 si cu 7-0 in 1992.
iata si clasamentul:

ieri am asistat la un meci rusinos pentru nationala. am luat 3 goluri de la echipa lituaniei, dar macar toate 3 au fost spectaculoase. acum infrangerea nu este capitala pentru ca este primul meci din campania de calificare pentru Africa de Sud 2010. nu sunt chiar asa de suparat cum am fost dupa meciul cu olanda de la europene, cand am fost neputinciosi! dar sunt foarte indignat de ceea ce se intampla in jurul echipei nationale:

• jucatorii arunca cu pietre in ziaristi; acum ziaristii n-or fi ei cele mai blande fiinte de pe pamant, dar totusi mi se pare o atitudine obraznica.
• suntem superstitiosi ca am jucat la cluj dupa 85 de ani de la infrangerea cu 0-6 din fata Cehoslovaciei; hai sa fim seriosi! daca am fi avut valoare, superstitiile ar fi ramas in plan secundar. chiar credeam ca am scapat de iconitele lui Iordanescu.
• jucatorilor si antrenorilor si celor din federatie nu le convine cand suporterii scandeaza furiosi “Demisia!” la finalul unui meci rusinos! publicul a fost minunat in primele 80 de minute cand totusi era 2-0 pentru Lituania! fratilor, daca ati jucat penibil, ce va asteptati sa strige in final? “Las-o ba, ca merge asa!” sau “Please try again later with Feroe!”

oare vreti sa vedeti situatia din grupa noastra acum?

Lumea fierbe, balblogul se adapteaza, header-ul ilustreaza jocurile olimpice de la Beijing si iata si primul articol despre eveniment.

Spre deosebire de Bela Karoly voi incepe scriind despre Romania. Desi am furnizat doua surprize: prima medalie olimpica de aur la judo si, sper ca nu ma insel, prima medalie olimpica din istorie, si chiar de aur la proba regina a atletismului, Romania este pe un trend descendent.

Imediat dupa Olimpiada de Vara de la Los Angeles unde Romania a castigat 53 de medalii (e drept ajutata de faptul ca statele comuniste au boicotat aceasta Olimpiada) a urmat o panta descendenta care se pare anul acesta va atinge maximul de ineficienta din toate olimpiadele de dupa 1952. 53 de medalii in ‘84,  24 in ‘88, 18 in ‘92, 20 in ‘96,  26 in 2000 si 19 in 2004.

Desi favorita la olimpiadele precedente la gimnastica feminina, la sporturile acvatice cu rame, Romania a de venit aproape o anonima care se uita la admiratie la tari ca China si SUA, tari care au invatat gimnastica la TV de la Nadia. E drept ca ramanem singura tara din istoria gimnasticii care a castigat o medialie la concursul pe echipe timp de 32 de ani chiar din acel puct de referinta cand Nadia a obtinut primul 10 din istoria competitiei.

Intrebarea pe care si-o pune toata lumea este ce cauzeaza acest trend descendent al sportului romanesc. Sa fie “occidentalizarea” Romaniei. Umbla zvonuri ca Forminte se plangea ca gimnastele noastre au prins gustul discotecilor si ca isi pierd ziua trimitand sms-uri. Este o schimbare majora de la inchisoarea de la Deva de pe vremea lui Belu.

Americanii, incercand sa explice succesul Chinei la gimnastica feminina, deplangeau modalitatea in care gimnastele chineze sunt incorporate in echipa de gimnastica inca de la 3 ani, sunt luate de acasa si chiar daca isi roaga parintii sa se reintoarca acestia refuza dandu-si seama, ca pentru ele, aceasta ar fi singura sansa de a reusi. Spre deosebire de acestea, “the all americans” (asemenea Nastiei Lukin ) se bucura de libertate si de indrumarea romaneasca a sotiei celui care care a dat prima gimnasta notata cu un 10 perfect la Olimpiada, Bela Karolyi, dar si de o incredere tipic americana. Noi nu mai avem nici un regim strict de antrenament si nici pic de incredere, dovada fiind complexitatea redusa a exercitiilor alese de echipa Romaniei.

Ca tot veni vorba de acest maimutoi al televiziunii americane, acest Bela Karolyi care a uitat ca a fugit din Romania desi acentul puternic rusesc nu si l-a pierdut, acesta a urmarit cu extrema, exagerata intensitate fiecare evolutie a gimnastelor americane iar singura referire la Romania a facut-o doar atunci cand a acuzat o nota prea mare pentru Sandra Izbasa la sol.

Figurile care vor ramane in istoria acestei olimpiade vor fi desigur cele ale lui Phelps care a obtinut cele mai multe medalii de aur la o olimpiada si a lui Bolt care e primul sportiv , dupa Carl Lewis, care a luat aur atat la 100m cat si 200m la o olimpiada, dar singurul care a batut recordurile mondiale in ambele probe.

Desi China, la aceasta Olimpiada de la Beijing a cucerit cele mai multe medalii din istoria proprie, ea se face vinovata de nerespectarea spiritului Olimpic si de falsificarea mai multor evenimente, incepand cu festivitatea de deschidere si continuand cu falsificarea varstei gimnastelor unde a castigat 5 medalii.

Succes Romania si “Go USA!”.

ii multumim lui manolo rutier pentru ca ne-a deschis ochii cu ghidul evitarii aglomeratiei catre mare. eu unul as fi vrut sa-mi printez traseele colorate dar mi-au lipsit versiunile prietenoase ale imaginilor.

idei pentru urmatoarele ghiduri ale lui manolo: cum sa prinzi sezlong la mamaia dupa ora 10, locuri de dosit portofelul cand intri in apa, ia-ti avant trei pasi pentru a depasi algele din mare, gaseste terasa potrivita la ora pranzului, spioneaza fetele care fac topless afisand cea mai nevinovata figura etc.

cateva cuvinte despre reversul medaliei, bucurestiul incins si parasit in week-end. e bine sa-l ataci dupa ce ai consumat cel putin trei beri. e dupa-amiaza si poti sa te plimbi ametit prin centru, nu risti sa dai peste multa lume. exact asta am facut eu. misiunea grupului era sa gaseasca o masa de fusbal pe care sa poata fi puse in valoare abilitatile spectaculosului jucator de origine romana alex din-mihalcea zis noel (pana in aceasta vara component al clubului danez din aalborg).

din pacate toate localurile mai rasarite si-au luat vacanta si s-au mutat pe litoral. pentru binele lor, sper ca au ales una dintre solutiile lui manolo de evitare a aglomeratiei.

singura masa de care am reusit sa dam a fost in unirea, la etajul patru. nu era bonzini si am renuntat (noel nu-si solicita incheieturile pe orice suprafata de joc, sa fim intelesi). dar am pierdut ceva vreme prin locul ala investind in jocuri mecanice cu motociclete, masini si basket (eu am preferat panoul cu knicks). dupa ce am retardat acolo mai mult de o ora, ne-a venit in minte planul genial de a cauta un bar unde jucasem fusbal in iarna. am apelat la soferul nostru experimentat (pe numele lui de sofer: ilici-man) si ne-am luat talpasita. desigur, principalul atu al lui ilici este ca te duce unde crede el, nu unde vrei tu. iar al doilea lui atu este ca te trece prin toate hiturile muzicale ale anilor ‘90 pe parcursul unei curse.

evident, barul era inchis. am colindat centrul intors pe dos al bucurestiului pana am gasit o terasa pe blanari. privelistea era uimitoare. locuitorii zonei iesisera la aer fierbinte. clanuri pasnice de tigani ocupau trotuarele cu semintele in causul palmei si cu cojile sub talpi. in vreme ce un copil gras ca un hipopotam spala strada cu furtunul, am aflat de la adelio-hercule ce mari minuni urmeaza sa infaptuiasca el in sistemul de invatamant elen.

ultima oprire a zilei (sau a serii) a fost la shaorma gyros de pe eminescu in fata careia am dezvoltat un dialog extrem de civilizat, am mancat perfect urban si i-am facut hatarul lui ilici de a ne duce pe fiecare acasa cu aerul conditionat pornit si cu geamurile masinii deschise.

am dat azi peste un link care mi-a dat ideea acestui entry.

desi multi n-o cred, inainte de ‘89 vedetele erau la mai mare pret decat acum. pe vremea aceea era penurie de vedete, nu le gaseai pe toate gardurile. chiar daca ele nu aveau publicitatea sufocanta de acum, poporul dezvolta un cult pentru numele mari. cantaretii si fotbalistii erau starurile societatii. cei care cunosteau personal o vedeta sau avusesera de-a face cu una, erau la randul lor niste vedete, sa le ziceam semizei.

o sa va dau cateva exemple din copilaria mea. la parterul blocului il aveam pe prietenul de joaca dani tataran. unchiul sau era fotbalist de prima divizie, evoluase meciuri bune si la steaua in perioada de glorie a anilor ‘80. asta e insa nimic pe langa ce nas de botez avea acest baiat. va rog sa va tineti respiratia, este vorba despre supereroul helmuth duckadam. acum incercati sa va imaginati cu ce bagaj de imagine venea prietenul nostru la fotbal si cum culegea privirile admirative in timpul discutiilor de la scara blocului.

al doilea exemplu intra in categoria “prieteni de familie”. familia cojocaru frecventa des litoralul si festivalurile de la teatrul de vara costinesti. in vizitele noastre la acesti prieteni, era de multe ori pusa in scena urmatoarea secventa cu copilul gazdelor: “iti amintesti tu cand te-a luat florin piersic in brate si ti-a spus nu stiu ce? nu-ti amintesti ca erai mic.” urma apoi intamplarea cu la fel de pretuitul mihai constantinescu.

in fine, ca sa vedeti ca existau si vedete locale, in timp ce muritorii aveau doar un simplu disc cu vestita solista de muzica populara angela buciu, o vecina de pe scara era posesoarea discurilor cu autograf si dedicatie. plus ca manipula linistit sintagme de genul: “ieri m-am vazut cu angela buciu.” ce prestanta!

revenind la articolul pomenit la inceput, spectaculoase si demne de povestit cunoscutilor sunt acele intalniri perfect intamplatoare, in decoruri dintre cele mai banale, dar transformate de prezenta unei vedete.
in cazul meu, iata care au fost ele. vara lui ‘92, tabara la mare, ora mesei. apare un elicopter care s-a dovedit a fi cel prezidential. iliescu apare, soarele rasare, veti zice. de fapt era miezul zilei si o vreme torida. monstrul s-a dat jos si a inspectat cladirile taberei. lume ca la urs, copii impingandu-se sa bata cuba cu mai-marele. din motive lesne de inteles nu-mi amintesc sa fi fost printre ei.

trec anii si suntem in primavara lui ‘94, sambata dimineata, centrul vechi al orasului, eu intorcandu-ma de la meditatia de gramatica pentru examenul de liceu. in fata mea se plimbau zambitori si relaxati emil constantinescu si ion diaconescu. in vremea respectiva cele doua personaje erau figuri foarte respectate, in care lumea isi punea increderea ca vor putea rasturna regimul iliescian. plin de constiinta politica, imi pregatesc in minte formula de adresare, doua intrebari si o incurajare. pornesc la atac spre grupul celor doi hotarat sa-mi arat sprijinul pentru directia politica reprezentata de ei. am ramas insa blocat in intentia asta neputand sa le vorbesc. tot ce am putut face a fost sa le arat un zambet larg si apoi sa trec mai departe. cred ca m-a intimidat vocea lui diaconescu. aveam sa-mi reprosez lipsa de actiune multa vreme dupa aceea.

primul an de facultate. bateam cu drogo studenteste si pe jos drumul spre (si mai ales dinspre) studio martin, punct obligatoriu pentru orice tanar emancipat din bucuresti. la prima aventura de felul asta, am avut probleme la intrare cu un bodyguard care ne-a legitimat banuindu-ne ca suntem din bacau. trecand peste rusinea ca trebuie sa arati buletinul ca sa intri in club, ramane nedumerirea de unde pana unde bacau? in fine, fiind din baia mare, a fost ok sa intram. ne-am pus la bar inspectand locul si audienta. in timp ce consumam berea, au aparut langa noi cei din trupa class. in vremea cand formatiile din romania nu produceau mai mult de zece videoclipuri pe an, class era o trupa nonconformista care umplea, pe langa difuzoare, copertile revistelor glossy din acele timpuri. deja era o seara reusita care urma sa-si atinga apogeul printr-o convorbire lejera pe care am purtat-o cu blonda de la class. o redau in continuare: “poti sa-ti retragi putin mana ca sa-mi iau geaca?” (fuma sprijindu-si cotul pe haina mea). nu mi-a raspuns nimic, muzica era oricum foarte tare, dar am putut sa-mi iau geaca si sa plec acasa.

in bucrestiul de azi, prezenta cotidiana a vedetelor in mijlocul vietii noastre este un datum. nu mai inseamna nimic sa te tragi in poza cu un stefan banica, sa-l bati pe umar in club pe pepe (aliteratia o dedic amicului adelio), sa bei un pahar de sampanie langa liiceanu sau sa-l vezi pe dinescu din masina. de aceea nu v-am povestit si intalnirea din gara de nord cu marele nume al fotbalului romanesc, zoltan ritli.

lumea blogului romanesc sufera un al doilea soc cultural in ultimele luni.

dupa lansarea cu deplin succes a balblogului, iata cum o noua atractie vine sa va rapeasca atentia, timpul de munca, concentrarea (uimitor, tomesco a reusit sa puna pe bune o virgula intre doua foneme care in opinia generala se pregateau sa se imbine cacofonic. este o dovada vie ca stanjeneala de genul “ca virgula ca” are acoperire, este timpul sa nu mai fim atat de ironici la adresa colegilor de munca virgula care o folosesc excesiv).

adrian mutu scrie pentru o lume intreaga. cuvinte putine, bine ticluite, intr-un discurs cursiv, plin de substanta, voit sarcastic, justificator, moralizator, concluziv, intr-un cuvant apoftegmatic.

il cititi aici si, garantat, veti primi raspunsuri la toate indoielile voastre: care e sportul cel mai iubit din europa, e fotbalul dureros, poate mutu intelege apetenta americanilor catre soccer, de ce cauta societatea tapul de sacrificat taman in lotul national de fotbal, rezolvarea dilemei extreme: poate cineva combate fenomenul daca nu e situat in interior etc.

ne dam seama abia in acest moment ca mutu are si condei, ca vorba aruncata antrenorului nu e o simpla ocara, ci un gand cizelat cautand reactie.

daca tot ajungeti pe blogul indicat, nu ratati comentariul lui sorinelpl.

   S-a dus si meciul asta si astfel numarul de meciuri ramase de jucat nu mai este prim. Cu toate astea, ii putem defini oricand o vecinatate care sa contina cate numere prime vrem noi.

   Ma felicit si acum ca nu m-am dus cu masina la muntel. Pe langa faptul ca m-am imbatat ca un porc, n-as fi avut unde sa o parchez. Sa zicem ca totusi unui Polo, unei Kia sau Fabia ii mai faceai un loc, dar ce ne faceam daca venea Chelu cu limuzina? Oricum, Chelu n-a venit, lui ii place sa vada meciurile dimineata la cafea. Noua seara, la bere. Ar mai fi si alt motiv pentru care am venit pe jos: am un corp extrem de lenes. Cand i-am sugerat o posibila iesire cu masina, a dat a lehamite din mana si mi-a reprosat ca l-am tarat si la munca azi. N-a cedat nici cand i-am zis ca o sa conduc eu. Pff, fite…

   Atmosfera incendiara la meci. Mai toti si-au dat rusofilia pe fata. Nu m-as fi asteptat de la manolo(nu, nu celebrul suporter spaniol, ci si mai celebrul manolito). Oricum, preambulul se consumase cu o zi inainte, foarte multe contacte de messenger isi tapetasera statusurile cu “Allah Akbar”…sau variatiuni pe aceeasi tema. Rusii trag putin pe langa, imi suprim cu greu o injuratura; dar marcheaza Torres, micutul, si am sarit in aer. Bine, cu tot chipsuri (scuze muntel, stiu cat te-ai chinuit sa faci curat). Emo ala de Arshavin (cum ii spune tomesco) mai da o tura prin careul spaniolilor, dar mai inscrie o data Torres si Adelio prinde si meciul asta la pariuri.  Ne aruncam in taxiuri ca sa il lasam pe muntel sa evalueze in liniste pagubele lasate in urma scurtei noastre sederi in barlogul(era sa zic balblogul) lui.

   Nu-mi vine deloc greu sa gasesc subiecte comune de discutie cu taximetristul, iar la intrebarea “Locuiti de mult aici?” realizez ce a lipsit serii sa fie cu adevarat magica : discutiile spumoase despre imobiliare. Ma arunc in pat istovit, eu nu-mi permit sa fiu nebun ca tomesco sa urmaresc la TV si discutiile de dupa meci. Deja visez cum le iau banii colegilor dupa ce iese Spania campioana.  

buna dimineata, dragi copii, astazi vom vorbi doar in cantece.
nu tocmai.

daca ieri numarul de meciuri ramase de disputat la campionatul european era un numar prim, ce sa vezi, azi e la fel. ne apropiem de final ca o lumanare in zori. aceste simple cuvinte sunt dedicate lui giani kirita a carui fina analiza asupra competitiei ne-a incantat aseara.

dupa o transmisiune tv speciala in care mai mult n-am vazut si n-am auzit decat invers (am vazut sau am auzit), televiziunea centrala a programat cunoscutul studio in care ei pretind ca “diseca” cele vazute (ma rog).
intuind ca majoritatea cititorilor nostri nu au urmarit semifinala de aseara, voi clarifica lucrurile. imaginati-va o dimineata de week-end in care vecinii fac lucrari in bloc la ora 9 in timp ce tu dormi. te trezesti nervos, te ridici, te pui la loc in pat incercand sa adormi si tot asa. cu transmisiunea lucrurile au stat la fel. ba vedeam imagini, ba dispareau, ba ii auzeam pe comentatori, ba ia sunetul de unde nu-i.

am ramas dupa meci pe tvr sa prind vorbele celor din studio despre ce si cum s-a jucat.
invitati in jurul mesei: “nea” cornel dinu, dan petrescu zis “bursuc”, giani kirita si victoras iacob.
nea cornel a fost cel mai volubil, construindu-si discursul pe cele doua puternice clisee ale sale: ” nu neaparat” si ” in tot ceea ce inseamna” (in tot ceea ce inseamna asezare tactica, in tot ceea ce inseamna dispozitie de joc, in tot ceeea ce inseamna mentalitate etc.).

cel care a adus insa culoare discutiei a fost giani kirita. ca sa-l introducem, iata cateva detalii din viata celui care a inceput fotbalul la “tursitul lebada” (luate dintr-un interviu pentru sport magazin):

SportM: La ce ai renunţat pentru a avea performanţe în sport?
Giani Kiriţă: La şcoală, care a trecut pe locul doi. Am terminat liceul, însă niciodată nu m-am omorît prea tare cu învăţătura. Mama trăgea mereu de mine să învăţ mai bine, că trebuie să-mi fac un rost în viaţă, că nu am nici un viitor în fotbal. Acum, se vede însă că s-a înşelat.

SportM: Dacă nu ajungeai fotbalist, în ce altceva crezi că ai fi reuşit?
Giani Kiriţă: Chiar nu ştiu. Mie nu mi-a plăcut nici o materie la şcoală. Singurul lucru pe care îmi plăcea să-l fac era doar să joc fotbal.

SportM: Ce ai schimba la tine, dacă ai putea?
Giani Kiriţă: M-aş face puţin mai rău. Uneori sînt prea bun şi lumea profită de acest lucru.

in prezent giani kirita evolueaza la ankaragucu in turcia.

revenind la emisiunea de aseara, prezentatorul a dorit sa afle de la giani daca “ai jucat in sezonul trecut impotriva vreunui jucator care a evoluat in aceasta seara in nationala turciei?”
iar giani n-a ramas dator: “da, la toti. la toti am jucat.”

un al doilea extrem de savuros dialog al serii s-a desfasurat tocmai spre sfarsitul emisiunii cand nea cornel dinu s-a cam pierdut cu firea. iata:
dan “bursuc” petrescu: “pana acum doar spania a fost indeajuns de curajoasa sa joace cu doua varfuri in fiecare meci.”
nea cornel, dorind sa epateze ca de fiecare data: “are dreptate dan. spania a inovat doar la mijloc cand l-a schimbat pe deco cu fabregas…”
dan petrescu: “pe xavi.”
nea cornel: “cum? spania? pe deco.”
dan petrescu, cu voce scazuta: “deco e la portugalia”.
nea cornel: “da, da, pe xavi cu fabregas si pe iniesta cu quaresma.”

cei din studio se priveau jenati de confuzia iberica, nimeni neavand curajul sa-l corecteze a doua oara, desi pana atunci nu contenisera sa-l gadile pe cornel cu mingi la fileu de genul: “stiu ca dumneavoastra ati jucat acum multi ani, intr-un meci direct, impotriva imparatului fatih terim.”

acestea fiind zise, ne pregatim sa incheiem dar, dupa cum am vazut ca scriu alte nume consacrate in ale blogului, ne vedem in sectiunea de comentarii!

cam asa a fost ieri seara in meciul de la berna dintre romania si olanda! am fost niste tarani pe langa batavi. ei au fost galanti. au iesit la joc si le-au dat o sansa jucatorilor obisnuiti cu banca de rezerve. dar cand jucatorii astia se cheama Arjen Robben sau Robin van Persie, deja te gandesti sa joci la un 0-0 sec.

cel putin asa pare sa se fi gandit Piturca aka Dracula cand a bagat in teren un singur varf de atac (Marius Niculae), un Mutu obosit si un Cocis neinspirat. adevarul este ca daca eram in locul lui Piti si ma uitam pe banca de rezerve as fi spus: “N-ai cu cine, frate!”. mai era Marica, dar se pare ca s-au certat. asta ne mai lipsea…

multi suporteri s-au resemnat inainte de meci cu gandul ca nu-i putem bate pe olandezi care par cea mai in forma echipa de la europene. multi au crezut ca va fi blat. eu am crezut ca-i putem bate cum i-am batut si la Constanta. pana la urma toti am fost dezamagiti. toti, impreuna cu Mutu:

Hai ROMANIA! Hai sa ne calificam pentru 2010 la turneul final din Africa de Sud!