balBlog

editia balblog de week-end va serveste combinatii onomastice neobisnuite inspirate de un articol despre Bad Baby Names din statele unite ale ultimului secol.

pentru cei care raman fideli acestei pagini si nu vor sa dea click pe link, iata topul 20:
20: Wanna Funk
19: United States
18: Lotta Bacon
17: Hysteria Johnson
16: Waitress Seholley
15: Nail Rambo
14: Jump Jump
13: Tackle Feigenbutz
12: Mustard M.Mustard
11: Jelly Bean Cook
10: Fat Meat Fields
9: Geography Bryan
8: Zero Pie
7: Cylinder Klinefelter
6: Nice Veal
5: Cylclops Walthour
4: Envy Burger
3: Cancer Grindstaff
2: Young Boozer
1: Dracula Taylor

trecand la oile noastre, ii amintim scurt lui manolito sa nu-si piarda copilul pe plaja pentru ca numele popa este cel mai des intalnit si apelat nume de familie din romania (200000 de persoane).

banuiala voastra ca am avea si noi nume mioritice de senzatie este perfect intemeiata:
Curca, Buca, Flocea, Pasarica, Laba, Nebunu, Bounegru, Mortu, Blegu, Belibou (eu am vazut in vecinatatea amicului Fermier numele de Belivaca), Galeata, Sarcina, Putica, Bucila, Pipi, Betivu, Sula, Slabutu, Slanina, Roadevin, Boubatrin, Oasenegre, Jegu, Buba, Stricatu, Nespalatu, Gainat, Pisu, Botderata, Gunoi, Muc, Regulatu, Castron, Pierdevara, Batmindru, Sfirc, Usainchisa, Pirtan, Bulan, Acru, Bula, Boroboata, Prostu, Hitler, Muci.

pe aceeasi tema, o pagina de fictiune din ion manolescu, derapaj:
Era prea mult. Mă răzbunam punînd mîna pe cartea de telefon şi urmărind pagină cu pagină povestea mizeriei umane. Acolo se-aflau micile specimene ale comunismului, imprimate de mintea unui autor dement. Toate chipurile care mă chinuiau pe stradă primeau un nume, corpurilor slute li se ataşa o identitate, un act oficial, cu adresă şi număr de telefon, aşa cum i-ai face o carte de vizită unui urangutan într-un tufiş. Consultam cu voluptate lista nesfîrşită a ratării congenitale şi alegeam exemplarele rare, crema defecţiunii umane. Apoi sunam:

“Doamna Muscă?”.
“Da.”
“Aici domnul Plici!”

De fiecare dată cînd mă închideam în cabină şi ridicam receptorul, aveam sentimentul că intru într-un univers populat cu organisme stranii, în forme microbiene şi stadiu larvar, pe care le zgîndăream cu vocea mea hotărîtă. Intram decis să le curm suferinţa, smulgînd una cîte una celulele lor parazite şi azvîrlindu-le în neant, departe de lumea vie în care voiam să trăiesc şi unde nu-şi găseau locul. Înarmat cu un pumn de fise de 25 de bani, începeam curăţenia. Aveam de unde alege. Nume discrete, temperate de-un diminutiv bine ales: Curuţ, Coinac, Muică, Sulică. Sau nume grele, cu sonorităţi cinstite şi bărbăteşti: Pulătan, Cacoveanu, Crăcea, Lăbău.

“Alo, sărut mîinile, doamna Pulătan?”
Sau:
“Insist să vorbesc cu domnul Lăbău”.

Făceam parte dintr-o specie pe cît de pitorească, pe-atît de rudimentară, în botezarea căreia cine ştie ce arhitecţi onomastici, răpuşi de-alcool şi plictiseală, se întrecuseră în glume pe vremuri imemoriale. Tovarăşul Beţivu, conu’ Tîrnăcop şi duduia Pulpea alcătuiau marea familie a degeneraţilor veseli, pregătită să debarce dintr-o epocă într-alta. Răsfoiam paginile gălbejite, încercînd să pricep ce accident istoric mă făcuse coleg de existenţă cu Urecheatu, Ţugui, Mătreaţă sau Mucileanu. Nume crîncene, scoase din negura timpurilor ca dintr-un cazan cu păcură, mă însoţeau în drumul luminos spre comunism: Mîzdran, Dîrdîiac, Tîrţopan, Brăcăcilă, Frecăuţeanu erau tovarăşii mei, alături de Huţuţui, Găgăluţă, Hălălău, Buţuţoiu şi Scuipan. Se adunaseră atît de mulţi, că pierdeai şirul. Ieşeau din toate părţile, se revărsau de pe foaia de hîrtie cu dezinvoltura muncitorilor zămisliţi dintr-o eroare a naturii şi-apoi scuipaţi din mlaştinile istoriei tocmai în “epoca de aur”, unde aveau să trăiască ani buni, fericiţi. Îi priveam cu groază şi simpatie, aproape că-mi venea să-i adun şi să-i căsătoresc între ei: doamna Pîrţac cu domnul Căcană, tovarăşa Poponete şi tovarăşul Flocea, tanti Fufă şi nenea Găureanu. O nuntă uriaşă, prostească, superbă, cu milioane de invitaţi doborîţi de solemnitatea momentului.

buna dimineata din bucuresti, capitala unei minunate tari.
s-a trambitat dimineata la televizor ca nutu camataru e ca si iesit din inchisoare datorita comportamentului exemplar din detentie. s-a implicat in programe de educatie si a participat la redactarea unei reviste. balblog va trimite o delgatie mai curajoasa pentru a-i solicita o colaborare. spre deosebire de alte mari trusturi de presa, noi avem intotdeauna nevoie de oameni valorosi, cu o incitanta experienta de viata. am putea merge chiar mai departe propunand un parteneriat inchisorii pentru programul: lucrezi cu balblog si te-ai scos!

asadar nutu s-a eliberat conditionat si a iesit sa se dezmorteasca putin, sa formeze doua-trei retele de prostitutie cu minori, sa santajeze politicieni, sa mai omoare din dusmani. orice, doar sa nu rugineasca.

pentru al doilea subiect al zilei (nu neaparat legat de primul) o sa va port putin prin firma la care lucrez pentru a va prezenta cel mai influent angajat. seful cel mare e plecat in vacanta (de parca asta ar conta) si a ramas sa pastoreasca turma de angajati doamna secretara. personaj de o complexitate inimaginabila, combinatie de margaret thatcher, mazarin, richelieu si condoleeza rice, doamna secretara are o alura de sotie de activist de partid de pe vremuri, coafura de invatatoare mixata cu marge simpson, si atitudine de zbir (cuvant italian). forta centrifuga a institutiei, secretara este cea care concepe regulamentul de folosire a bucatariei si a toaletelor. linia ei directiva se bazeaza pe limitare si interdictie. regulamentul contine doar atentionari. va spun din experienta, putini sunt inconstientii care indraznesc sa provoace mania pomenitei doamne. dezlantuita, secretara trece prin birouri in cautare de vinovati, pomeneste de sistemul de supraveghere video care e o extensie a ochiului sau vigilent, se uita pe sub sprancene la vinovati (ea stie totul dar face acuze generale pentru raspandi sentimentul de culpabilitatee) si inventeaza abuzuri pe banda rulanta: la toaleta nu folosim hartia igienica pentru a ne sterge pe maini pentru ca in felul asta se consuma prea repede, curatam bucataria dupa ce mancam deoarece femeia de serviciu are si ea concediu, doar n-o sa platim alta acum.
infuzia asta de putere are si suport de imagine. incepand cu aceasta saptamana, doamna secretara nu se mai da jos dintr-un matiz rosu ci dintr-un jeep pajero.

si cu asta am terminat cu raotatile pe ziua de azi.

ii multumim lui manolo rutier pentru ca ne-a deschis ochii cu ghidul evitarii aglomeratiei catre mare. eu unul as fi vrut sa-mi printez traseele colorate dar mi-au lipsit versiunile prietenoase ale imaginilor.

idei pentru urmatoarele ghiduri ale lui manolo: cum sa prinzi sezlong la mamaia dupa ora 10, locuri de dosit portofelul cand intri in apa, ia-ti avant trei pasi pentru a depasi algele din mare, gaseste terasa potrivita la ora pranzului, spioneaza fetele care fac topless afisand cea mai nevinovata figura etc.

cateva cuvinte despre reversul medaliei, bucurestiul incins si parasit in week-end. e bine sa-l ataci dupa ce ai consumat cel putin trei beri. e dupa-amiaza si poti sa te plimbi ametit prin centru, nu risti sa dai peste multa lume. exact asta am facut eu. misiunea grupului era sa gaseasca o masa de fusbal pe care sa poata fi puse in valoare abilitatile spectaculosului jucator de origine romana alex din-mihalcea zis noel (pana in aceasta vara component al clubului danez din aalborg).

din pacate toate localurile mai rasarite si-au luat vacanta si s-au mutat pe litoral. pentru binele lor, sper ca au ales una dintre solutiile lui manolo de evitare a aglomeratiei.

singura masa de care am reusit sa dam a fost in unirea, la etajul patru. nu era bonzini si am renuntat (noel nu-si solicita incheieturile pe orice suprafata de joc, sa fim intelesi). dar am pierdut ceva vreme prin locul ala investind in jocuri mecanice cu motociclete, masini si basket (eu am preferat panoul cu knicks). dupa ce am retardat acolo mai mult de o ora, ne-a venit in minte planul genial de a cauta un bar unde jucasem fusbal in iarna. am apelat la soferul nostru experimentat (pe numele lui de sofer: ilici-man) si ne-am luat talpasita. desigur, principalul atu al lui ilici este ca te duce unde crede el, nu unde vrei tu. iar al doilea lui atu este ca te trece prin toate hiturile muzicale ale anilor ‘90 pe parcursul unei curse.

evident, barul era inchis. am colindat centrul intors pe dos al bucurestiului pana am gasit o terasa pe blanari. privelistea era uimitoare. locuitorii zonei iesisera la aer fierbinte. clanuri pasnice de tigani ocupau trotuarele cu semintele in causul palmei si cu cojile sub talpi. in vreme ce un copil gras ca un hipopotam spala strada cu furtunul, am aflat de la adelio-hercule ce mari minuni urmeaza sa infaptuiasca el in sistemul de invatamant elen.

ultima oprire a zilei (sau a serii) a fost la shaorma gyros de pe eminescu in fata careia am dezvoltat un dialog extrem de civilizat, am mancat perfect urban si i-am facut hatarul lui ilici de a ne duce pe fiecare acasa cu aerul conditionat pornit si cu geamurile masinii deschise.

Echipa BalBlog se gandeste serios sa schimbe formatul. Astfel fiecare autor va avea propria zi a saptamanii in care se va adresa publicului. Eu mi-am ales jos, si conform sintagmei americane: Thirsty Thursday voi incerca sa prezint baruri, puburi, loungeuri, cluburi si alte locatii bune pentru distractie.

Primul articol vine cum nu se poate mai bine, chiar dupa 4 Iulie, Ziua Independentei.

Astfel de 4 iulie am decis sa merg in Atlantic City, un fel de Las Vegas la scara mai mica pe coasta de est. Am ajuns in Atlantic City pe la ora 8 PM. Am parcat la Trump Taj Mahal. Parcarea costa doar $10 si cred ca e pe 24 de ore. Alte parcari te taxau $20 pe 8 ore.

A urmat o scurta plimbare pe un ponton supra aglomerat si in acelasi timp am cerut informatii despre locatiile unde vor avea loc focuri de artificii. Cea mai buna locatie era stadionul lui AC Surf, echipa locala de baseball, care joaca intr-o liga inferioara MLB.

Am luat taxiul, care surprinzator te taxeaza maxim $11 in AC. Daca drumul e mai scurt platesti mai putin, daca e mai lung platesti maxim $11. Am intrat pe stadion fara bilet. Era repriza a 8-a iar AC Surf nu avea o noapte tocmai buna. Au pierdut cu 9-2 dar lumea isi dorea sa piarda mai repede sa vedem artificiile ca incepea ploaia. Ei eu pierdut, ploaia a inceput si o data cu ea si focul de artificii. M-am mutat in zona Club, probabil pentru cei privilegiati, dar acolo era acoperit si puteai sta jos.

Am vazut artificiile, nimic iesit din comun dar un lucru indispensabil de 4 Iulie.

 Desi artificiile au inceput odata cu ploaia, ploaia nu a incetat odata cu ele. Am asteptat un pic pe stadion ca sa iasa toate masinile si sa chem un taxi. Surpriza, la singurul numar pe care il aveam centralista a zis ca nu mai are nici o masina in acea noapte. Am iesit la strada pe ploaie sa-mi incerc norocul. Chiar peste drum de stadion era un hotel Confort Inn. Am rugat-o pe receptionista sa cheme un taxi. Am asteptat vreo 30 de minute pana a venit timp in care am urmarit la TV emisiuni concurs. In sfasit a venit taxiul care se pare ca nu era cel chemat dar m-am urcat in el. Dupa alti $11 eram la Taj Mahal si incepea noaptea.

Lumea pestrita in cazino. La ruleta pariul minim era $25, inacceptabil pentru mine care voiam sa pariez pe rosu/negru si sa-mi dublez pariul daca pierdeam. M-am m-ai plimbat prin cazino si am gasit niste rulete electronice. Pariul minim 25 de centi pariul maxim $10. Un pic cam ineficient dar era singura optiune. Dupa 2 ore m-am ridicat de pe scaun cu un profit de $60. Am incasat si am plecat. Am luat masina si am plecat la Borgata, un cazino mai retras de multimea de pe ponton.

Cu totul alta atmosfera aici. Lumea nu mai era asa de pestrita. Nu mai erau casca ochi, ci doar cei care venisera special pentru cazino, fie sa parieze fie sa se distreze in clubul cazinoului. Foarte multi tineri, cei mai multi beti deja (ora 2:00 AM). Femei elegante si sexy, barbati la camasa. Parea un loc foarte popular pentru tineri pentru distractie in weekend.

Ma plimbam prin cazino si cautam mesele de poker. Pana la urma am gasit unele la care jucai impotriva casei. Era pentru prima data cand jucam impotriva casei asa ca l-am rugat pe dealer sa-mi explice regulile:

1. trebuia sa postezi ante: pariul minim $10
2. primeai cartile, ca sa vezi flop-ul trebuia sa pariezi minim 2 x ante
3. vedeai flop-ul (3 carti comune), aveai optiunea sa pariezi: 1 x ante sau sa continui fara sa pariezi
4. vedeai turn-ul (a 4 carte comuna) si la fel puteai paria: 1 x ante daca voiai sau continuai fara sa pariezi
5. vedeai riverul, nu se mai faceau pariuri.
6. daca aveai mana mai buna decat dealerul castigai tot ce ai pariat dupa ante. Daca aveai culoare sau mai bine castigai si ante inclusiv.

Prima mea mana:

1. ante: $10
2. K 10, $20 sa vad flop-ul
3. flop: 10 10 si inca ceva. Aveam 3 bucati. Inca $10
4. Turn nimic important (blank) Inca $10
5. River alt blank
6. Evident am castigat. Profit: $40

A mai urmat un full house: 4 full cu Asi profit $50 si Quinta profit $30. Au urmat cateva maini in care am platit ante $10 fara sa vad flop-ul. Ultima mana pe care am jucat-o a fost AK de aceeasi culoare. Am castigat cu noroc pentru ca am avut cea mai mare carte. Si m-am retras. Profit total $90 din care $5 i-am lasat bacsis la dealer. Toata aventura la poker a durat mai putin de 30 de minute.

God Bless the USA (Artificii)

motto autohton:
“olimpici l-alba-neagra si-uneori la matematici.”
da hood justice cu rimaru / romani cu clasa

motto international:
“i’m slamming niggaz like shaquille, shit is real.
when it’s time to eat a meal i rob and steal.”
notorious big / gimme the loot

cine nu mai este azi convins ca exista o predeterminare genetica sau o inclinatie naturala a romanilor catre arta furatului?! societatea valoriza in vremea comunismului, o face la fel de mult azi, furtul nedescoperit. oamenii iau de mici microbul. copiii fura pentru bravada, dar abilitatea odata dobandita s-ar putea sa serveasca la maturitate pentru supravietuire si pentru dobandirea pozitiei sociale visate.

concursul zilei: sa ridice o mana-n sus cei care n-au furat scrumiere din baruri, cutii de pepsi din vagoanele restaurant ale trenurilor sau hotdog de la magazinul scolii (inclusiv fiul patronului sustragea alimente pentru a nu-si stirbi pozitia in cadrul grupului).

mergi cu copilul in vizita la prieteni si el se intoarce mai fericit acasa. desi nu-l dai cu lipici inainte, de mana lui se lipesc tot felul de jucarii. inviti un coleg de scoala pe la tine si rafturile tale vor fi mai sarace. educatia nu invinge satisfactia de a poseda lucrurile altora.

cata terapie poate face un popor intreg pentru a invinge instinctul de hotie? lumea fura de la stat pe vremea comunistilor pentru ca oricum proprietate privata nu exista. granita fina dintre tipurile de proprietate e de parte de a mai fi un obstacol mental azi.

in anii ‘90 tinerii romani au invatat sa fure cu mai mult folos. in strainatate. din parcari si magazine. furai si veneai cu masina acasa. lumea intelegea ca ai un statut, ca nu e de nici un folos sa ne aducem aminte ce erai inainte de a pleca. doar prezentul conteaza. ai bani, te-ai descurcat. doar ai facut-o pentru familie, ce sanse iti oferea propria tara?
in anii 2000 furtul cere truda si inovatie. nu mai tine cu potlogariile. lucrurile se organizeaza, mai multi fura mai eficient. atm-uri, banci, camioane sparte pe autostrazi. romanii si-au creat un renume.

exemplu zilei: iata cum soarta si nevasta pot activa in tine capacitatea de a fura. folosind deprinderile bisnitaresti de acasa, ce furi ziua valorifici noaptea. dar cu printipiu, altfel nu tine. schimbi locul si nu faci pacate. cu ban la ban se deschide barul (va rog sa nu uitati ca acum 10-15 ani visul oricarui roman era sa
aiba un bar in casa). singurul lucru deficitar la afacerea romanului din spania este politica de resurse umane. nu vrea sa coopteze noi membri si pace. nici macar propriul copil.

cine crede ca toti hotii au parasit romanica, poate arunca o privire la afacerea cu papucii rusesti.

nu are rost sa cadeti pe ganduri, gasiti aici explicatia pentru dexteritatea formidabila a hotilor romani: sunt fosti gimnasti convertiti.

am dat azi peste un link care mi-a dat ideea acestui entry.

desi multi n-o cred, inainte de ‘89 vedetele erau la mai mare pret decat acum. pe vremea aceea era penurie de vedete, nu le gaseai pe toate gardurile. chiar daca ele nu aveau publicitatea sufocanta de acum, poporul dezvolta un cult pentru numele mari. cantaretii si fotbalistii erau starurile societatii. cei care cunosteau personal o vedeta sau avusesera de-a face cu una, erau la randul lor niste vedete, sa le ziceam semizei.

o sa va dau cateva exemple din copilaria mea. la parterul blocului il aveam pe prietenul de joaca dani tataran. unchiul sau era fotbalist de prima divizie, evoluase meciuri bune si la steaua in perioada de glorie a anilor ‘80. asta e insa nimic pe langa ce nas de botez avea acest baiat. va rog sa va tineti respiratia, este vorba despre supereroul helmuth duckadam. acum incercati sa va imaginati cu ce bagaj de imagine venea prietenul nostru la fotbal si cum culegea privirile admirative in timpul discutiilor de la scara blocului.

al doilea exemplu intra in categoria “prieteni de familie”. familia cojocaru frecventa des litoralul si festivalurile de la teatrul de vara costinesti. in vizitele noastre la acesti prieteni, era de multe ori pusa in scena urmatoarea secventa cu copilul gazdelor: “iti amintesti tu cand te-a luat florin piersic in brate si ti-a spus nu stiu ce? nu-ti amintesti ca erai mic.” urma apoi intamplarea cu la fel de pretuitul mihai constantinescu.

in fine, ca sa vedeti ca existau si vedete locale, in timp ce muritorii aveau doar un simplu disc cu vestita solista de muzica populara angela buciu, o vecina de pe scara era posesoarea discurilor cu autograf si dedicatie. plus ca manipula linistit sintagme de genul: “ieri m-am vazut cu angela buciu.” ce prestanta!

revenind la articolul pomenit la inceput, spectaculoase si demne de povestit cunoscutilor sunt acele intalniri perfect intamplatoare, in decoruri dintre cele mai banale, dar transformate de prezenta unei vedete.
in cazul meu, iata care au fost ele. vara lui ‘92, tabara la mare, ora mesei. apare un elicopter care s-a dovedit a fi cel prezidential. iliescu apare, soarele rasare, veti zice. de fapt era miezul zilei si o vreme torida. monstrul s-a dat jos si a inspectat cladirile taberei. lume ca la urs, copii impingandu-se sa bata cuba cu mai-marele. din motive lesne de inteles nu-mi amintesc sa fi fost printre ei.

trec anii si suntem in primavara lui ‘94, sambata dimineata, centrul vechi al orasului, eu intorcandu-ma de la meditatia de gramatica pentru examenul de liceu. in fata mea se plimbau zambitori si relaxati emil constantinescu si ion diaconescu. in vremea respectiva cele doua personaje erau figuri foarte respectate, in care lumea isi punea increderea ca vor putea rasturna regimul iliescian. plin de constiinta politica, imi pregatesc in minte formula de adresare, doua intrebari si o incurajare. pornesc la atac spre grupul celor doi hotarat sa-mi arat sprijinul pentru directia politica reprezentata de ei. am ramas insa blocat in intentia asta neputand sa le vorbesc. tot ce am putut face a fost sa le arat un zambet larg si apoi sa trec mai departe. cred ca m-a intimidat vocea lui diaconescu. aveam sa-mi reprosez lipsa de actiune multa vreme dupa aceea.

primul an de facultate. bateam cu drogo studenteste si pe jos drumul spre (si mai ales dinspre) studio martin, punct obligatoriu pentru orice tanar emancipat din bucuresti. la prima aventura de felul asta, am avut probleme la intrare cu un bodyguard care ne-a legitimat banuindu-ne ca suntem din bacau. trecand peste rusinea ca trebuie sa arati buletinul ca sa intri in club, ramane nedumerirea de unde pana unde bacau? in fine, fiind din baia mare, a fost ok sa intram. ne-am pus la bar inspectand locul si audienta. in timp ce consumam berea, au aparut langa noi cei din trupa class. in vremea cand formatiile din romania nu produceau mai mult de zece videoclipuri pe an, class era o trupa nonconformista care umplea, pe langa difuzoare, copertile revistelor glossy din acele timpuri. deja era o seara reusita care urma sa-si atinga apogeul printr-o convorbire lejera pe care am purtat-o cu blonda de la class. o redau in continuare: “poti sa-ti retragi putin mana ca sa-mi iau geaca?” (fuma sprijindu-si cotul pe haina mea). nu mi-a raspuns nimic, muzica era oricum foarte tare, dar am putut sa-mi iau geaca si sa plec acasa.

in bucrestiul de azi, prezenta cotidiana a vedetelor in mijlocul vietii noastre este un datum. nu mai inseamna nimic sa te tragi in poza cu un stefan banica, sa-l bati pe umar in club pe pepe (aliteratia o dedic amicului adelio), sa bei un pahar de sampanie langa liiceanu sau sa-l vezi pe dinescu din masina. de aceea nu v-am povestit si intalnirea din gara de nord cu marele nume al fotbalului romanesc, zoltan ritli.

bun gasit din week-end de la mare… stiu ce o sa spuneti. ma numar si eu printre numerosii turisti de week-end care umplu autostrazile si drumurile nationale pe drumul spre mare vara, la sfarsit de saptamana. macar eu am o scuza: sunt nascut in constanta si mi-e dor de orasul meu natal si de mare si de nisisp…

si ca sa ma aliniez la tema din aceasta saptamana, m-am gandit sa va intreb cate benzinarii ati vazut pe autostrada soarelui in ultima vreme! cate? si fiindca ati vazut asa de multe, la ce kilometrii se afla fiecare? bineinteles ca nu ati vazut nici o benzinarie! sunt 160 de kilometri fara gaz! adevarul este ca majoritatea autoturismelor care circula la noi au un rezervor care asigura autonomia necesara sa faci acest drum dus-intors fara sa alimentezi… dar oare nu ti-ar fi prins bine o pauza pentru pipi? sau un suc rece? sau o inghetata? adevarul este ca multe torpedouri functioneaza si pe post de congelator! plus ca poti sa-ti cumperi o lada frigorifica de la Metro si ai rezolvat problema… te opresti intr-una dintre parcarile aflate pe marginea autostrazii. GRESIT! ERONAT! Parcarile nu sunt deschise! De ce dracului? Oare au intrat in conservare?

vesti bune! in luna mai au fost instalate niste foisoare dragute in unele parcari de pe marginea lui A2. probabil ca sa stai la umbra si sa savurezi o bautura rece si sa te odihnesti putin ca sa fii relaxat mai tarziu pe drum, sa nu claxonezi aiurea, sa nu te bagi pe banda de urgenta, sa nu faci vreun accident etc. de unde? ciu-ciu! probabil ca cei responsabili au planuri mult mai importante cu spatile respective!

pentru mine ramane o mare enigma! circulam de cativa ani buni pe A2 si nu s-a construit nici un spatiu comercial! nici o benzinarie! cateva toalete insalubre! sigur se pierd o gramada de bani pentru ca spatiile sunt nefolosite! care-i problema lor? nu s-au dat suficiente spagi? comisioanele sunt prea mici? licitatiile au fost contestate? sau e vorba de incompetenta? sau nesimtire?

n-ai cu cine, frate! niste tarani…

O veste buna pentru impatimitii taloniadei OMV : s-a prelungit pana pe 31 august. Alimentati, luati punctele, lipiti-le in talon si noi va dam o minge (mingie, cum ar spune si colegii vostri de birou (vostrii, cum ar scrie tot ei)).

Dar sa intram un pic in tenebrele acestui joc foarte la moda. In primul rand, in goana fantezista dupa basici gonflate, bietii de ei sunt supusi unui test feroce : ce fel de minge sa aleaga? volei, baschet, fotbal? As alege fotbal, poate mai ies cu baietii (yeah, right; dupa ce te-ai casatorit, adio fotbal cu baietii) Poate volei, cand ies cu jumatatea la iarba verde? Baschet, sa joc cu ala mic? Grea alegere, n-as vrea sa fiu in pielea lor.

Dupa ce ai reusit sa strangi punctele pentru talon, alimentezi la greu ca sa mai strangi de o minge, pentru ca, nu-i asa, traim intr-o societate de consum. Insa ce te faci ca uite, nu mai gasesti mingi (da, din nou, paradoxal, dar nu e mingii) . Dai telefoane ca disperatu’ si afli ca la nu stiu ce OMV din Straulesti mai au mingi pe stoc. Deja esti un om realizat, esti la doar un pas de a completa colectia si a pune cireasa, pardon mingea pe tort. Si cand mai ai si tu doar un sfert de talon de completat, te lasa astia la benzinarie cu ochii in soare, pentru ca nu mai au destule puncte tiparite. Asta da tragedie, coroborata cu faptul ca la vizita saptamanala in Vitan-Barzesti (motorina aia trebuie si ea consumata) vezi saci intregi cu mingi (da, stiu, e frustrant, doar un “i”, tu ai mai pune unul) la 30 Ron bucata. Te intorci acasa furios si iti juri ca la urmatoarea promotie o sa alergi mai mult caii putere ca sa iei mingi de toate felurile (desi, totusi, 30 ron nu te dau afara din casa).

Dedic acest pamflet colegilor de birou care ma acuza ca la cat de mult merg eu cu masina falimentez orice lant de benzinarii din Romania. Si eu le spun ca la cum merg ei cu masinile falimenteaza orice societate de asigurari din Romania.

Si-am incalecat pe-o sa (dar nu de cal putere)…

benzinaria, indiciu al progresului, al consumismului, masura a dezvoltarii economice a unei regiuni.
daca pe vremuri inlocuiai din loc in loc caii asudati de la postalion, azi ii hranesti pe cei putere cu jaratec. nu sunt schimbari majore, trebuie sa vedem esenta lucrurilor.

inainte de ‘89 cozile la benzinarii erau spectaculoase. serpuiri de vehicule cu motorul oprit avand cel mult o picatura ramasa in rezervor, asta ramane imaginea mea. daca reuseai sa alimentezi duminica dimineata te intorceai acasa victorios si gata socializat.

in ziua de azi, benzinaria e oaza salvatoare in caz ca ai uitat sa-ti iei alimente, racoritoare sau presa. ca orice loc de interactiune, are propriile reguli de comunicare intre participanti. trebuie sa stii pe unde se intra dar si pe unde se iese (desi asta nu mai are importanta acum, masinile vin, pleaca sau stationeaza in toate directiile). obrazul tau fin te obliga sa acorzi atentie baiatului de la pompa, sa-ti arati marinimia intinzand superior bancnota. inauntru poti parea preocupat sau te poti comporta relaxat spre disperarea celor care fac coada la pompa in spatele tau si-ti vaneaza orice miscare prin geamurile cladirii (ce mai stai, bah, acolo, du-te odata la casa!).

singura mea amintire neplacuta legata de benzinarii este una indepartata, una a anului 2000. insoteam niste canadieni in budapesta, iar soferul cu care ma intorceam a refuzat sa ramanem peste noapte in capitala sub pretextul ca vom gasi ceva mai accesibil si mai aproape de casa in continuarea drumului. am esuat in parcarea unei benzinarii dormind in masina pentru ca nici o pensiune nu avea locuri libere.

am participat ieri la o conferinta sustinuta de ceo-ul francez al firmei la care lucrez, alaturi de un actionar important, de data asta neo-zeelandez, care se ocupa de divizia britanica si care a fost principalul vorbitor. subiectul intalnirii era prezentarea road map-ului si a intentiilor de schimbare a politicilor interne.

sedinta asta reprezinta ocazia anuala de a pune fata in fata marii dregatori cu talpa firmei. se intind punti, se latesc zambete, angajatii se elibereaza voios de complexele ierarhice. audienta e cand tratata precum un consiliu de administratie, cand flatata de vorbitori, incurajata sau atentionata. oamenii au oftat auzind ca in sedintele de management international s-ar putea sa fie cooptati lideri de la filiala romana.

participantii revin la locul de munca (conferinta a fost tinuta intr-o sala dedicata a unui hotel pretentios) despicand firul in patru despre politica generala a companiei, se ghicesc intentii in spatele vorbelor, unele sintagme ies din context pentru a fi puse in alta lumina.

personal, m-am simtit mai putin important acolo decat criteriile etice in viata publica din romania. am auzit din nou refrenul: (de data asta rostit ca o concesie de genul hai s-o spunem pe aia dreapta) forta de munca de la voi din tara e inca ieftina .

revenind la conferinta, faptul ca o prezentare e tinuta de un vorbitor nativ de engleza transforma evident dispozitia celor din sala. este determinant sa stii unde sa accentuezi, cand sa faci pauza, sa utilizezi sinonime in loc de parafraze gasite cu dificultate, in general sa rupi monotonia prin forme de captare a atentiei aflate la indemana unui vorbitor nativ. am avut de-a face pana acum cu prezentari tinute de francezi si dupa cateva minute incepea reveria, ma desprindeam din peisaj si reveneam doar la aplauze. de obicei primul gand este sa-mi gasesc un loc unde mi-ar fi convenit sa fiu in acel moment.

imi doresc niste conferinte de specialitate, nu neaparat programare, e la fel de bine si business, tinute de persoane calificate si in deplina stapanire a retoricii. sunt putine in romania, daca stiti unele de marca, in afara de eliberatica si cele microsoft, va invit in sectiunea de comentarii.