balBlog

racnetul carpatilor, pardon, al balblogului, e redactat azi de la paris unde tomesco va adasta pentru 19 zile. in hotelul unde stau eu, pregatit sa gazduiasca clienti pe durata indelungata, locuiesc tot felul de strainezi. vad dimineata in lift chipuri timorate de indieni care pleaca la munca cu buzele stralucind. nu stiu daca se trateaza cu ceva unsori sau ling prelungit lingurita cu dulceata la micul dejun. si multi spanioli galagiosi care nu vorbesc nici o limba straina si sunt ignorati de chelnerite blazate.
cele trei saptamani pe care le voi petrece la paris ar trebui sa-mi defineasca activitatea profesionala din urmatoarea perioada. am venit sa invat de la oameni care stiu. de aceea simt mereu nevoia sa-i intreb. atunci se produce in birou un fel de panica de genul celei pe care o simteam eu la orele de muzica din scoala generala cand ma rugam sa nu ma puna profesorul tocmai pe mine sa cant sau sa solfegiez. minutele treceau atunci extrem de greu. acum ii iau la rand cu intrebarile, nevrand sa strezez un singur coleg. am observat ca multi dintre ei pleaca mai repede acasa sau isi gasesc deseori treaba in alte birouri. daca ma duc spre biroul lor e ca si cum un nor urias le-ar fi poposit deasupra capului. se simt extrem de descumpaniti sa dea explicatii in engleza. sunt unii care nu vorbesc deloc si atunci trebuie sa improvizez eu in franceza in vocabularul redus in care ma simt confortabil.
un singur prieten mi-am facut, steve din gabon. el ma invidiaza pentru ca ma descurc in engleza si a tras concluzia ca francezii sunt singurii napastuiti in abilitatea de a folosti limba engleza dintre popoarele europei. steve a venit acum sapte ani din gabon trecand prin mai multe orase din franta pana sa se stabileasca la paris.
steve crede ca ar fi bine ca eu, venit in franta, sa experimentez tot felul de exotisme. probabil asa a facut el. drept urmare, la pranz ma duce in cafenele italiene, luni seara am iesit in montparnasse intr-un pub si am cinat intr-un restaurant kurd. din toata bucataria franceza, steve apreciaza doar painea pentru ca e buna si ieftina. am unit marele continent negru cu fascinantul maramures intr-o lunga discutie. punctul culminant al zilei a fost demonstratia de forta geografica pe care am etalat-o sub nasul sau. el a venit cu prejudecata ca eu, ca multi altii pe care-i intalnise in viata, nu voi sti sa pun gabonul pe harta. drept urmare a bagat aratatorul in bere si a desenat pe masa harta africii. cand i-am indicat direct gabonul, i-am suflat si capitala, apoi am luat la rand vecinii, am coborat detaliat si cu rezultate bune spre sud, apoi spre vest, am scos din steve osanale cum scoti praful din covoare la batator. bine, cand am ajuns la djibouti a inceput si el sa dea rateuri de pozitionare, probabil djibouti nu e la fel de important ca gabonul.

steve a fost atat de incantat de cunostintele de geografie ale romanilor incat era gata sa ma invite la o cina africana la el acasa. urmatorul subiect bun al serii a fost omar bongo, cel care sta in fruntea tarii de o suta de ani, cel mai longeviv presedinte, cred ca l-a batut si pe fidel castro. ca sa vedeti cat de prost suna franceza mea pentru steve, mi-a servit o dizertatie despre cum in limba franceza exista doua genuri, feminin si masculin. inapoi la scoala, tomesco!
ieri seara m-am inteles cu steve ca vedem meciul de champions league la el acasa. am mers din malakoff in chatillon (eu stau in montrouge) si am dat de micul apartament al lui steve, care incapea cu totul in fosta garsoniera a mea, stiti cu totii despre ce vorbesc.

ca sa-i dau apa la moara lui muntel, o sa amintesc ca steve, ca orice negru bun, are plasma si e abonat la toate variantele de “canal +” pentru a vedea champions league. alte elemente din apartament: bibelouri cu elefanti si hipopotami, toata mobila din lemn de tek, perdele gen franjuri din trestie, biblioteca cu carti despre arta africana, fotografii cu familia. cand am ajuns acasa la steve, din dus se auzea un fredonat. personajul nu era altceva decat copia neagra a lui poko. un african inalt si slab care si-a facut aparitia cu un: ce faci? in romana dupa care a inceput sa rada zgomotos. ca orice pamantean, cedric, personajul nostru, s-a bucurat la un moment dat de compania unui roman. cedric sta la steve temporar urmand a-si gasi locuinta in saptamanile ce vin. ca sa vedeti ca se aseamana si mai mult cu poko, cedric ne-a avertizat fericit ca in seara respectiva o sa mergem intr-un club de dans pentru a invata salsa. in toiul discutiei a picat ca din senin si prietena lui steve, o frantuzoaica alba din rennes sau nantes, sylvie. in dimineata zilei despre care povestim, sylvie l-a intrebat pe steve cum a fost seara petrecuta in compania polonezului, adica a mea.

pana la urma realizati cu totii ca in loc de champions league am ajuns in clubul de salsa. am plecat cu masina lui sylvie, iar steve m-a obligat sa-mi pun centura, eu stand pe bancheta din spate. dupa care a bagat un cd cu fugees si a inceput sa cante (despre discutia despre rap din masina voi povesti cu alta ocazie). la un moment dat, steve s-a aplecat mult in fata apoi a batut din palme. interpretarea mea a fost ca si-a pierdut ceva pe jos apoi s-a bucurat ca l-a gasit. cand l-am auzit a doua oara batand din palme mi-am dat seama ca el danseaza.

clubul de salsa, eu eram singurul carea statea jos in loc sa fie pe ring. ceilalti formasera doua cercuri concentrice, cel exterior din fete, cel interior din partenerii lor. intai repetau miscarile fara muzica. cand dj-ul dadea drumul la salsa dupa salsa, dantausii performau si, din doua in doua minute, baietii se roteau ca dupa ceasornic, schimband partenerii. era acolo tot turnul babel, chinezi si africani, fete grase, uriasi ochelaristi in cautarea dinamismului pierdut de corpul lor.
presandu-l pe steve cum ca ar fi bine sa vedem si niste fotbal, ne-am strecurat afara si am gasit un bar cu televizoare chiar langa clubul de salsa. am vazut francezi bucurosi batand din palme in timp ce eu imi puneam prietenii africani sa pronunte ogararu si nicolita (intre timp mai venise la fotbal si lucien, un gabonez scapat si el, ca prin minune, de la clubul de salsa).
acum pe scurt despre un moment jenant din seara asta. am iesit singur in marais si am intrat intr-o biserica sa ascult orga. era plin de lume, o mesa pe terminate in momentul in care am intrat eu. se canta. am ascultat o vreme, am mai studiat interiorul si ma pregateam sa plec. nici un pas n-am apucat sa fac pentru ca, la indemnul preotului, cei din biserica s-au ridcat, s-au apropiat pe rand unii de altii intinzandu-si mainile si au inceput sa-si spuna ceva ce pentru mine suna “un peu du christ” sau “peur du christ”. problema este ca au inceput sa vina si la mine. nu se mai opreau. dintr-o parte a bisericii au aparut calugarite pe care nu le observasem pana atunci. se apropiau de mine, imi luau mainile si ii dadeau inainte cu “n’ayez pas peur du christ” (pare plauzibil ca asta sa fi spus, m-am uitat acum pe net). problema era ca toata lumea se misca, doar eu stateam pe loc. ceilalti se uitau mirati cum te uiti la un baiat obraznic. ce era sa fac? sa ma duc pe la oameni si sa le spun: “ihm-ihm-hm peur du christ”? singura idee care mi-a venit atunci a fost sa scot la vedere ghidul cu paris (pe care il aveam in geanta) pentru a obtine intelegerea crestina.

manolo, in opinia lui tomesco, ar trebui sa ne fie ditamai rusinea ca am ramas cu casa poporului.
au daramat/mutat biserici, mii de case. in articol se pomeneste despre cat de arbitrare erau deciziile de extindere a constructiei: ceausescu se plimba in masina si arata cu degetul cat si in ce directie sa se mai inalte (ceausescu nu suporta machetele, trebuia sa vada constructia realizata pentru a cere modificari).
dupa revolutie s-au facut planuri de a darama magaoaia (pozitii ale arhitectilor, scriitorilor). n-au vrut cei de la putere, pentru ei reprezenta un motiv de mandrie sa ai excrescenta absurda (in articol mai scrie ca la unele sedinte ale parlamentului cade tencuiala pentru ca finisajele sunt departe de a fi terminate) care inghite sume fabuloase (in cladire mai au sediul tot felul de institutii dubioase).
pentru muntel, pe care-l simt multumit de bulevardul gigantic din pricina simtului sau de innoire, vin cu precizarea ca in articol se face comparatia cu bulevardele taiate de napoleon al iii-lea (plan de sistematizare asistat permanent de arhitecti), iar comparatia este, firesc, defavorabila bucurestiului (exemplu: izolarea mai multor cartiere bucurestene, fara acces la axele ce taie capitala).

am citit numarul asta din national geographic pe plaja la nisa. datorita lui, am intrat in vorba cu un roman plecat din tara in anii ‘60 in karlsruhe, revenit o singura data, in ‘79. s-a mirat ca se publica revista si in romaneste (pretindea ca e abonat la variantele nemtesti si frantuzesti). la plecare, la ideea roxanei, i-am facut revista cadou indicandu-i articolul despre casa poporului. el nu stia despre ce e vorba (ce e asta: casa poporului?!) , habar n-avea cum se modificase bucurestiul, se desprinsese informational de tara.

n-a fost singurul caz de roman (batran) dezradacinat intalnit pe acolo, am mai dat de unul in apa care m-a interpelat cu “am fost acum 17 ani la mamaia” si “de ce a iesit [roxana] din apa? s-a pierdut cu firea?” (intr-o zi cu valuri).

nota: s-a anulat concertul air de azi, 19 septembrie. organizatorul, institutul francez, n-a dat lamuriri.

Asa cum baiatu v-a obisnuit cu saptamanalul o data la doua saptamani iata vine “Aventura Dominicana” II sau aventura dominicana se intoarce sau aventura dominicana strikes back. Indiferent cum vreti sa-i spuneti, nu stiu cine este caiac, si daca problema e ca nu a luat nici o  medalie la olimpice, lasa ca banelinho le-a bagat-o in ate de doua ori la turci, si da peste 7-8 milioane de euro la Becali.

Nu, acest articol nu are nici o legatura cu mizeria din fotbalul romanesc, poate doar legatura dintre Adi Mutu si Consuelo sau Ady Poko si Adiris. Cert e ca eu am fost in RD de doua ori pana acu’. Nu stiu despre Mutu, mai ales ca inca ii mai datoreaza 75k de euro lu’ Becali. Una peste alta RD este o tara care trebuie vizitata. Si iata de ce:

Am fost la nunta si am promis ca va voi relata detalii: nu se mananca sau nu se bea ca la o nunta romaneasca dar se petrece:

Si dupa petrecere a urmat o excurise la ocean, cu un peste prajit integral (adica in totalitate, adica te duceai in bucatarie, iti alegeai pestele “mort”, si pe ala ti-l prajea).

La mare ne-am dat cu banana:

Am baut o Pina Colada cum rar sau niciodata in viata nu te intalnesti:

urmata de un asfintit cum la fel de rar se intalneste:

La numai cateva ore de ocean, a urmat ziua urmatoare o excursie la munte si bineinteles un instantaneu de referinta:

Per ansamblu, afara de decorul de vis care poate fi intalnit 12 luni pe an in RD, bucataria locala m-a incantat pornind de la peste la prajit, continuand cu mofongo (banane “plantains” verzi prajite cu soric de porc si sos de usturoi) si culminand cu carne sarata prajita.

Si da, ma voi intoarce cu placere si data viitoare fie ca turist, necunoscator platind preturile de turist fie ca insotitor de localnic si platind totul ca un adevarat dominican.

Gracias a todos!

Lumea fierbe, balblogul se adapteaza, header-ul ilustreaza jocurile olimpice de la Beijing si iata si primul articol despre eveniment.

Spre deosebire de Bela Karoly voi incepe scriind despre Romania. Desi am furnizat doua surprize: prima medalie olimpica de aur la judo si, sper ca nu ma insel, prima medalie olimpica din istorie, si chiar de aur la proba regina a atletismului, Romania este pe un trend descendent.

Imediat dupa Olimpiada de Vara de la Los Angeles unde Romania a castigat 53 de medalii (e drept ajutata de faptul ca statele comuniste au boicotat aceasta Olimpiada) a urmat o panta descendenta care se pare anul acesta va atinge maximul de ineficienta din toate olimpiadele de dupa 1952. 53 de medalii in ‘84,  24 in ‘88, 18 in ‘92, 20 in ‘96,  26 in 2000 si 19 in 2004.

Desi favorita la olimpiadele precedente la gimnastica feminina, la sporturile acvatice cu rame, Romania a de venit aproape o anonima care se uita la admiratie la tari ca China si SUA, tari care au invatat gimnastica la TV de la Nadia. E drept ca ramanem singura tara din istoria gimnasticii care a castigat o medialie la concursul pe echipe timp de 32 de ani chiar din acel puct de referinta cand Nadia a obtinut primul 10 din istoria competitiei.

Intrebarea pe care si-o pune toata lumea este ce cauzeaza acest trend descendent al sportului romanesc. Sa fie “occidentalizarea” Romaniei. Umbla zvonuri ca Forminte se plangea ca gimnastele noastre au prins gustul discotecilor si ca isi pierd ziua trimitand sms-uri. Este o schimbare majora de la inchisoarea de la Deva de pe vremea lui Belu.

Americanii, incercand sa explice succesul Chinei la gimnastica feminina, deplangeau modalitatea in care gimnastele chineze sunt incorporate in echipa de gimnastica inca de la 3 ani, sunt luate de acasa si chiar daca isi roaga parintii sa se reintoarca acestia refuza dandu-si seama, ca pentru ele, aceasta ar fi singura sansa de a reusi. Spre deosebire de acestea, “the all americans” (asemenea Nastiei Lukin ) se bucura de libertate si de indrumarea romaneasca a sotiei celui care care a dat prima gimnasta notata cu un 10 perfect la Olimpiada, Bela Karolyi, dar si de o incredere tipic americana. Noi nu mai avem nici un regim strict de antrenament si nici pic de incredere, dovada fiind complexitatea redusa a exercitiilor alese de echipa Romaniei.

Ca tot veni vorba de acest maimutoi al televiziunii americane, acest Bela Karolyi care a uitat ca a fugit din Romania desi acentul puternic rusesc nu si l-a pierdut, acesta a urmarit cu extrema, exagerata intensitate fiecare evolutie a gimnastelor americane iar singura referire la Romania a facut-o doar atunci cand a acuzat o nota prea mare pentru Sandra Izbasa la sol.

Figurile care vor ramane in istoria acestei olimpiade vor fi desigur cele ale lui Phelps care a obtinut cele mai multe medalii de aur la o olimpiada si a lui Bolt care e primul sportiv , dupa Carl Lewis, care a luat aur atat la 100m cat si 200m la o olimpiada, dar singurul care a batut recordurile mondiale in ambele probe.

Desi China, la aceasta Olimpiada de la Beijing a cucerit cele mai multe medalii din istoria proprie, ea se face vinovata de nerespectarea spiritului Olimpic si de falsificarea mai multor evenimente, incepand cu festivitatea de deschidere si continuand cu falsificarea varstei gimnastelor unde a castigat 5 medalii.

Succes Romania si “Go USA!”.

Din ciclu Thirsty Thursday sau cum se mai distreaza tinerii in America va voi prezenta weekendul meu din Republica Dominicana.

Aventura a inceput joi seara inca de la aeroportul JFK din NY. Zborul spre RD a fost cu Jetblue, o linie aeriana low cost. Initial m-am asezat la coada pentru plecari internationale a lui Jetblue, foarte subtire vreo 5 persoane care calatoreau lejer. In cateva minute am ajuns in fata dar din pacate, pentru RD era o coada separata. Una foarte aglomerata, cu carucioare supra incarcate cu bagaje. Dupa o ora am rezolvat procedura. La imbarcare aceeasi poveste, daca alte linii aeriene faceau imbarcarea dupa numarul locului in asa fel incat pasagerii care au locuri in spate avionului sa urce primii in cazul nostru s-a urcat la imbunzeala.

Odata ajuns in avion nu mai era loc in compartimentul de bagaje asa ca mi-am tinut geanta cu laptop si camera la picioare. Avionul a plecat pe la 12 noaptea iar eu ma asteptam sa trag vreo 3 ore de somn. Nu s-a putut, a inceput fiesta. Tot avionul era un murmur si pe deasupra o pasagera s-a gandit sa ne incante cu ritmuri de bachata sau merengue de la mp3 playerul ei.

Am ajuns in Santiago, probabil al doilea oras ca importanta dupa capitala Santo Domingo. De la aeroport ne-a cules o cunostinta, am mers pana la el acasa, un orasel langa Santiago ca sa-l lasam pe el acolo si sa luam noi masina. Pe drum m-am minunat de inventivitatea dominicana. Pentru a limita viteza si accidentele, pe un drum nepavat fiecare localnic si-a pus bolovani in fata casei. Astfel pe la 4:00 noaptea faceam slalom printre bolovani pe un drum neluminat.

Am ajuns acasa la Aidiris, un apartament impresionant, foarte impresionant. Ne asteptau doua prietene de-ale ei si supriza m-au intampinat cu un Bun Venit!!! lipit pe perete. Un gest foarte frumos.

Legile cu privire la circulatie in RD au mai mult caracter orientativ. Culoarea rosie la semafor a mai mult  un fel de: Ai grija s-ar putea sa vina cineva pe verde. Nu opresti ci doar esti un pic mai atent. La fel si sensul unic.

Am ajuns la un centru comercial unde am schimbat bani. Cei care asigura securitatea nu poarta pistoale ci pusti lucru ce m-a facut sa ma ingrijorez de siguranta mea in afara centrului comercial.

Au urmat nunta, plaja, muntele dar mai ales mancarea. Da, sunt lucruri foarte frumoase in RD dar despre ele in urmatorul articol.

ieri seara am aterizat pe aeroportul din Viena dupa un zbor plin de turbulente. am fost in Viena de mai multe ori. orasul mi-e oarecum familiar. dar vreau neaparat sa va povestesc cum ajungi de la aeroport in oras si sa facem o comparatie cu iubitul nostru Bucuresti.

asadar, una dintre posibilitatile de transport oferita de autoritatile vieneze se cheama CAT. CAT vine de la City Airport Train. au o pagina de web extrem de bine pusa la punct cu informatii despre CAT, dar si despre Viena, harti ale orasului si ale metroului etc.

iata cum arata trenul despre care vorbim:

acum vine si partea interesanta:
- un bilet costa maxim 9 EUR; poti sa iesi mai ieftin daca-l cumperi online sau daca cumperi un bilet dus-intors
- biletul se poate cumpara de la un robot automat de pe peron folosind fise, bancnote sau card bancar
- calatoria de la aeroport pana in centrul orasului dureaza fix 16 minute
- trenul circula din 30 in 30 de minute, intre 05:00 si 24:00

bineinteles, exista si variantele clasice: autobuz, tren normal, taxi (aprox. 35 EUR pana in centru).

hai sa comparam cu Bucuresti:
- nu avem nici un fel de tren, tramvai sau metrou care sa ajunga la aeroport
- avem o line de autobuze Express (783), dar capacitatea unui autobuz este foarte mica, nu are banda speciala pe DN1, circula intre 5:30 si 23:00, la intervale de 15-25 de minute
- pretul pentru o calatorie Express cu autobuzul este insa foarte avantajos: numai 2 EURO
- varianta Fly Taxi te costa aproximativ 20 EUR, dar soferii de taxi din Bucuresti parca au facut training in India
- iar daca te asteapta un prieten cu masina, pana gaseste o modalitate sa plateasca parcarea si sa iasa de-acolo, iti faci nervi pentru o saptamana intreaga

hai sa emigram!

ii multumim lui manolo rutier pentru ca ne-a deschis ochii cu ghidul evitarii aglomeratiei catre mare. eu unul as fi vrut sa-mi printez traseele colorate dar mi-au lipsit versiunile prietenoase ale imaginilor.

idei pentru urmatoarele ghiduri ale lui manolo: cum sa prinzi sezlong la mamaia dupa ora 10, locuri de dosit portofelul cand intri in apa, ia-ti avant trei pasi pentru a depasi algele din mare, gaseste terasa potrivita la ora pranzului, spioneaza fetele care fac topless afisand cea mai nevinovata figura etc.

cateva cuvinte despre reversul medaliei, bucurestiul incins si parasit in week-end. e bine sa-l ataci dupa ce ai consumat cel putin trei beri. e dupa-amiaza si poti sa te plimbi ametit prin centru, nu risti sa dai peste multa lume. exact asta am facut eu. misiunea grupului era sa gaseasca o masa de fusbal pe care sa poata fi puse in valoare abilitatile spectaculosului jucator de origine romana alex din-mihalcea zis noel (pana in aceasta vara component al clubului danez din aalborg).

din pacate toate localurile mai rasarite si-au luat vacanta si s-au mutat pe litoral. pentru binele lor, sper ca au ales una dintre solutiile lui manolo de evitare a aglomeratiei.

singura masa de care am reusit sa dam a fost in unirea, la etajul patru. nu era bonzini si am renuntat (noel nu-si solicita incheieturile pe orice suprafata de joc, sa fim intelesi). dar am pierdut ceva vreme prin locul ala investind in jocuri mecanice cu motociclete, masini si basket (eu am preferat panoul cu knicks). dupa ce am retardat acolo mai mult de o ora, ne-a venit in minte planul genial de a cauta un bar unde jucasem fusbal in iarna. am apelat la soferul nostru experimentat (pe numele lui de sofer: ilici-man) si ne-am luat talpasita. desigur, principalul atu al lui ilici este ca te duce unde crede el, nu unde vrei tu. iar al doilea lui atu este ca te trece prin toate hiturile muzicale ale anilor ‘90 pe parcursul unei curse.

evident, barul era inchis. am colindat centrul intors pe dos al bucurestiului pana am gasit o terasa pe blanari. privelistea era uimitoare. locuitorii zonei iesisera la aer fierbinte. clanuri pasnice de tigani ocupau trotuarele cu semintele in causul palmei si cu cojile sub talpi. in vreme ce un copil gras ca un hipopotam spala strada cu furtunul, am aflat de la adelio-hercule ce mari minuni urmeaza sa infaptuiasca el in sistemul de invatamant elen.

ultima oprire a zilei (sau a serii) a fost la shaorma gyros de pe eminescu in fata careia am dezvoltat un dialog extrem de civilizat, am mancat perfect urban si i-am facut hatarul lui ilici de a ne duce pe fiecare acasa cu aerul conditionat pornit si cu geamurile masinii deschise.

promiteam intr-un articol anterior ca va povestesc cum sa ajungeti la mare fara sa aveti parte de prea mare aglomeratie pe drum. iata ca a sosit momentul! in exclusivitate pentru cititorii balblog.ro!

hai sa vedem mai intai care sunt rutele cele mai folosite de la bucuresti spre constanta:

asadar:

• ruta albastra, cea mai folosita, pe autostrada A2 si apoi pe DN 22C; ruta exacta: A2 - Fundulea - Lehliu - Drajna - Fetesti - Cernavoda - DN 22C - Medgidia - Basarabi - Constanta; distanta aproximativa: 220km
• ruta rosie, ceva mai ocolita, pe DN 2, apoi pe DN 2A si pe DN 22A de la Dunare; ruta exacta: DN 2 - Urziceni - DN 2A - Slobozia - Tandarei - DN 22A - Harsova - Mihail Kogalniceanu - Ovidiu - Constanta; distanta aproximativa: peste 250km
• ruta verde, mai panoramica dar mult mai lunga si mai inceata din cauza trecerii cu bacul peste dunare; A2, iesire la Lehliu, apoi pe DN 3; ruta exacta: A2 - Fundulea - Lehliu - Calarasi - Ostrov (bac) - Adamclisi - Basarabi - Constanta; distanta aproximativa: peste 250km

in timpul saptamanii nu sunt probleme. in schimb in week-end, fluxul de trafic este mult mai mare si apar aglomeratii. avem doua cazuri care trebuie discutate separat:

1. daca pleci vineri dupa-amiaza sau seara, aglomeratia apare intre cernavoda si constanta pe DN 22C; solutia in cazul acesta este sa ocolesti pe drumul cernavoda - seimeni - silistea - dorobantu - mihail kogalniceanu - ovidiu - constanta; numai 10km in plus si dureaza maxim 60 de minute aceasta varianta; vezi drumul cu albastru din poza de mai jos

2. daca pleci sambata dimineata, aglomeratia apare intre fetesti si cernavoda, adica intre podurile de peste dunare de pe autostrada; cozile aici sunt intre 3km si 18km… depinde de ora si de noroc; solutia in acest caz este sa iesi la fetesti de pe autostrada si sa o iei pe drumul urmator: Facaieni - Giurgeni (pod) - Harsova - Crucea - Mihail Kogalniceanu - Ovidiu - Constanta; sunt 50km in plus, dar merita ca sa eviti un traffic jam care poate sa te intarzie si cu 3 ore; vezi drumul cu rosu din poza de mai jos

5 iunie 2008, faimosul Alain Robert aka The French Spider Man si-a inceput catararea pe New York Times Building. Aventura s-a finalizat in jurul pranzului cu arestarea francezului.

Desi eram in NYC nu am auzit nimic despre cele intamplate pana pe la ora 18:00 cand am iesit de la birou. In fata cladirii in care lucrez este o sectie de politie, iar cand ieseam din cladire am vazut foarte multi cameramani si politie.  Cateva secunde mai tarziu iesea incatusat si escortat de politisti un omulet extrem de neingrijit ce arata mai mult a homeless. Am privit cum a fost introdus in masina de politie si cum au plecat de acolo. Curios, am intrebat un cameraman cine era individul. El mi-a raspuns ca e tipul care s-a catarat pe cladirea New York Times.

Am lasat-o asa, si mi-am indreptat pasii spre Port Authority, o autogara in termeni romanesti de unde trebuia sa iau autobuzul spre rezidenta mea din Lodi, NJ. Pe masura ce ma apropiam de Port Authority bordura se aglomera din ce in ce mai mult si oamenii se holbau in sus la o cladire. Bordurile sunt aglomerate de obicei in Manhattan, dar acum trebuia sa te strecori ca sa poti sa avansezi, sau sa mergi pe strada.

Incertitudinea incoltea in mintea mea. La ce se holbeaza oamenii astia? Multi faceau poze. Initial m-am gandit ca inca fac poze la cladirea pe care s-a urcat francezul ore mai devreme, pana cand l-am auzit pe un barbat care ii arata unei femei ca este unul catarat pe cladire. Acum gradul de incertitudine era si mai ridicat. Deja il arestasera pe cel care se catarase si il vazusem cu ochii mei in catuse. Ce s-o fi intamplat? M-am gandit ca nu am inteles eu bine ce imi spusese cameramanul mai devreme si ca poate politia l-a dus acolo sa se urce pe cladire.

Am facut si eu cateva poze nereusite cu telefonul pentru ca baiatul era pe la etajul 30 si ceva deja si camera nu batea asa de departe. Abia il vedeam cu ochiul liber. M-am urcat in autobuz si autobuzul demara spre casa. Am observat ca femeia de langa mine incerca sa vada ceva interesant in afara autogarii. M-am gandit ca nu stie de eveniment si i-am spus ca e unul care se catara pe cladire. Stia. Asa ca am continuat discutia si i-am dezvaluit neclaritatile pe care le aveam vis-a-vis de eveniment. Si atunci ea m-a iluminat. Asta de era catarat acum era altul decat cel pe care il arestasera mai devreme.

Ce se intamplase? Extrase din presa dupa eveniment. Francezul promova o cauza impotriva incalzirii globale. A afisat un banner pe cladire lucru care i-a mai adus un cap de acuzare: graffiti. Americanul nostru din Brooklyn, aparent, planuia sa se escaladeze cladire de doi ani de zile. Ciudat caci cladirea a fost terminata in 2007. A fost foarte suparat, cand a vazut la stiri ca un francez i-a luat-o inainte. Din punctul de vedere al americanilor “French are pussy”, iar americanul nostru nu concepea ca acel pussy s-a catarat si el nu. Asa ca, probabil s-a urcat in metrou si apoi a replicat evenimentul.

Consecinte: ambii au fost arestati. Traficul a fost blocat pe 8th avenue in acea zona de politia si salvarile venite la fata locului. In astfel de situatii cand te afli in trafic, si stii ca din cauza unui nebun nu poti sa te misti iti vine sa te urci dupa el si sa-l arunci de acolo doar ca sa fluidizezi traficul. In cazul meu luam autobuzul asa ca nu m-a afectat. 

Mai multe detalii si filmulet:

http://cityroom.blogs.nytimes.com/2008/06/05/man-scales-new-york-times-building/

fiindca nu am gasit zbor spre baia mare pe 23 mai, alternativa a fost avion satu-mare apoi un drum de o ora cu masina pana acasa.

n-am mai avut ocazia sa calc pe pista satmareana pana vinerea trecuta. spre cinstea lor, curatorii aeroportului reusesc pe deplin sa mentina o atmosfera pitoreasca si cocheta. spre exemplu, la coborarea din aeronava ti se ofera prilejul unei plimbari pe jos printre fan proaspat cosit. bagajele sunt transportate cu o dacia papuc.

si acum o imagine relevanta cu banda de bagaje din aeroport, comparabila ca serpuire doar cu zidul chinezesc: