am dat azi peste un link care mi-a dat ideea acestui entry.
desi multi n-o cred, inainte de ‘89 vedetele erau la mai mare pret decat acum. pe vremea aceea era penurie de vedete, nu le gaseai pe toate gardurile. chiar daca ele nu aveau publicitatea sufocanta de acum, poporul dezvolta un cult pentru numele mari. cantaretii si fotbalistii erau starurile societatii. cei care cunosteau personal o vedeta sau avusesera de-a face cu una, erau la randul lor niste vedete, sa le ziceam semizei.
o sa va dau cateva exemple din copilaria mea. la parterul blocului il aveam pe prietenul de joaca dani tataran. unchiul sau era fotbalist de prima divizie, evoluase meciuri bune si la steaua in perioada de glorie a anilor ‘80. asta e insa nimic pe langa ce nas de botez avea acest baiat. va rog sa va tineti respiratia, este vorba despre supereroul helmuth duckadam. acum incercati sa va imaginati cu ce bagaj de imagine venea prietenul nostru la fotbal si cum culegea privirile admirative in timpul discutiilor de la scara blocului.
al doilea exemplu intra in categoria “prieteni de familie”. familia cojocaru frecventa des litoralul si festivalurile de la teatrul de vara costinesti. in vizitele noastre la acesti prieteni, era de multe ori pusa in scena urmatoarea secventa cu copilul gazdelor: “iti amintesti tu cand te-a luat florin piersic in brate si ti-a spus nu stiu ce? nu-ti amintesti ca erai mic.” urma apoi intamplarea cu la fel de pretuitul mihai constantinescu.
in fine, ca sa vedeti ca existau si vedete locale, in timp ce muritorii aveau doar un simplu disc cu vestita solista de muzica populara angela buciu, o vecina de pe scara era posesoarea discurilor cu autograf si dedicatie. plus ca manipula linistit sintagme de genul: “ieri m-am vazut cu angela buciu.” ce prestanta!
revenind la articolul pomenit la inceput, spectaculoase si demne de povestit cunoscutilor sunt acele intalniri perfect intamplatoare, in decoruri dintre cele mai banale, dar transformate de prezenta unei vedete.
in cazul meu, iata care au fost ele. vara lui ‘92, tabara la mare, ora mesei. apare un elicopter care s-a dovedit a fi cel prezidential. iliescu apare, soarele rasare, veti zice. de fapt era miezul zilei si o vreme torida. monstrul s-a dat jos si a inspectat cladirile taberei. lume ca la urs, copii impingandu-se sa bata cuba cu mai-marele. din motive lesne de inteles nu-mi amintesc sa fi fost printre ei.
trec anii si suntem in primavara lui ‘94, sambata dimineata, centrul vechi al orasului, eu intorcandu-ma de la meditatia de gramatica pentru examenul de liceu. in fata mea se plimbau zambitori si relaxati emil constantinescu si ion diaconescu. in vremea respectiva cele doua personaje erau figuri foarte respectate, in care lumea isi punea increderea ca vor putea rasturna regimul iliescian. plin de constiinta politica, imi pregatesc in minte formula de adresare, doua intrebari si o incurajare. pornesc la atac spre grupul celor doi hotarat sa-mi arat sprijinul pentru directia politica reprezentata de ei. am ramas insa blocat in intentia asta neputand sa le vorbesc. tot ce am putut face a fost sa le arat un zambet larg si apoi sa trec mai departe. cred ca m-a intimidat vocea lui diaconescu. aveam sa-mi reprosez lipsa de actiune multa vreme dupa aceea.
primul an de facultate. bateam cu drogo studenteste si pe jos drumul spre (si mai ales dinspre) studio martin, punct obligatoriu pentru orice tanar emancipat din bucuresti. la prima aventura de felul asta, am avut probleme la intrare cu un bodyguard care ne-a legitimat banuindu-ne ca suntem din bacau. trecand peste rusinea ca trebuie sa arati buletinul ca sa intri in club, ramane nedumerirea de unde pana unde bacau? in fine, fiind din baia mare, a fost ok sa intram. ne-am pus la bar inspectand locul si audienta. in timp ce consumam berea, au aparut langa noi cei din trupa class. in vremea cand formatiile din romania nu produceau mai mult de zece videoclipuri pe an, class era o trupa nonconformista care umplea, pe langa difuzoare, copertile revistelor glossy din acele timpuri. deja era o seara reusita care urma sa-si atinga apogeul printr-o convorbire lejera pe care am purtat-o cu blonda de la class. o redau in continuare: “poti sa-ti retragi putin mana ca sa-mi iau geaca?” (fuma sprijindu-si cotul pe haina mea). nu mi-a raspuns nimic, muzica era oricum foarte tare, dar am putut sa-mi iau geaca si sa plec acasa.
in bucrestiul de azi, prezenta cotidiana a vedetelor in mijlocul vietii noastre este un datum. nu mai inseamna nimic sa te tragi in poza cu un stefan banica, sa-l bati pe umar in club pe pepe (aliteratia o dedic amicului adelio), sa bei un pahar de sampanie langa liiceanu sau sa-l vezi pe dinescu din masina. de aceea nu v-am povestit si intalnirea din gara de nord cu marele nume al fotbalului romanesc, zoltan ritli.
cea mai ascultata melodie de mine in ultimele saptamani este i miss you cantata de blink-182. nu este o melodie foarte noua. a fost lansata in 2003 pe albumul ce poarta numele trupei - blink-182. in februarie 2004 a fost lansata ca si al doilea single de pe album. iar in 2005 a aparut si pe albumul greatest hits.
cateva cuvinte despre trupa: s-a format in 1992 si s-a despartit in 2005. mi s-a parut interesanta originea numelui trupei. astfel, initial trupa s-a numit blink. ulterior au aflat ca un artist irlandez folosea deja aceasta denumire, asa ca au adaugat numarul 182 care semnifica de cate ori rosteste al pacino cuvantul fuck in filmul scarface.
