balBlog

Tocmai s-a incheiat un weekend plin de baschet. Mult asteptatul concurs de dat de sus a dezamagit insa. Asa se intampla cand principalul favorit e de 5′9″. Poate cel mai impresionat a fost Shannon Brown (6′4″) care a alergat un teren intreg doar ca sa dea un dunk simplu. E greu sa fii creativ cand abia ajungi la cos. In opinia mea, concursul nereusit de anul asta se datoreaza faptului ca Nate Robinson a fost desemnat castigator anul trecut. Howard a avut dunkuri mai bune atunci si originale, iar Nate a castigat pentru ca lumea ii prefera pe cei cu sansa a doua. E greu sa ai un concurs reusit fara nici un superstar.

DeRozan spunea inainte de concurs ca nu a pierdut nici un concurs de dunk pana atunci. Ma intreb insa cum le-a castigat pe celelate. M-am uitat la un clip pe NBA, cu 10 dunkuri de-ale lui, si erau foarte spectaculoase, dar asta in conditiile in care le-a dat peste aparatori. Dar cand esti singur cu inelul e nevoie de mai mult decat sa sari. E nevoie si de creativitate.

Am vazut dunkuri mai frumoase la Wade in All Star Game-ul de duminica, meci care a a fost peste asteptari de bun. Si asta un fata celei mai numeroase audiente la un meci de baschet, 108,713 de spectatori. Cu vreo 107 mii mai multi spectatori decat au fost la ultimul meci al lui Nets.

Inca un fapt interesant, singurul jucator strain din echipa Estului a fost Al Horford din … Republica Dominicana.

aseara am avut bilete la thievery in al treilea rand de la scena, central. am fost la 7 in fata intrarii, iar concertul a inceput la 9. in vremea asta s-au scurs inauntru multimi peste multimi. cand stateam pe treptele din fata cladirii am constatat ca nimerisem in plina sedinta a miscarii rasta din bucuresti. va zic, daca au lipsit 2-3 rasta de la concert e mult.
sala palatului ne-a ramas din alte vremuri, la toaleta te simti ca intr-o tabara scolareasca (daca vreti sa va aduceti aminte de oglinzile mari, dreptunghiulare, cu marginile ciobite acolo e locul). culoarea decorului e maro deschis-incarcat, pe scari mai e intins inca covorul rosu pentru marile vedete ale folclorului romanesc.
scena e pregatita pentru grandioase ansambluri populare de flacai voinici care dau drumul la strigaturi in timp ce topaie tinandu-se pe dupa umeri.

thievery corporation mergea in aer liber, organizatorii au mutat actiunea inauntru profitand de faptul ca stefan banica are concerte abia de craciun. muntel ne-a povestit ca artistul rock’n'roll face sali pline patru zile la rand, numarul amatorilor de muzica de calitate fiind in continua crestere in bucuresti.

aseara erau insa altfel de oameni la concert. dupa toata asteptarea aia lunga (cu un intermezzo despre foametea din lume si incalzirea climei in nepal), s-au stins luminile si s-a auzit sound the alarm, apoi lebanese blonde. fiind foarte aproape de scena am crezut fie c-o sa surzim, fie ca o sa fim proiectati in spate. n-a fost cazul.
personajele de pe scena, in afara celor doua figuri centrale, s-au dispus in evantai. la saxofon un dj muggs care scutura obsesiv din degete. langa el, la trompeta, un domn cu profil de pastorita elvetiana (ochelari si codite impletite lungi). in fata fanfarei se desfasura un chitarist american gen bruce springsteen, interpret pasional dar si melancolic-distant (abuza de prabusirea mainii drepte peste corzi, o tinea o vreme acolo pentru a lasa sunetul sa vibreze dupa care descria o pirueta si revenea in pozitia de start). chitaristul folosea in unele piese, din pozitia sezut, un instrument oriental lung si cu corzi. nu stiu sa-l numesc desi e destul de comun.
in dreapta americanului, la chitara bass, un amazonian cu parul lung, descult si la costum, incontinuu agitat. langa el, doi percutionisti spectaculosi, unul amerindian, celalalt, un domn trecut de prima tinerete, imbracat ca un chinez care face dimineata gimanstica in parc. cel din urma s-a simtit bine in bucuresti, a luat microfonul in cateva randuri, a cantat sapiential, cu aratatorul in sus, ba a si dat cateva ocoluri de scena.
in afara instrumentistilor, au mai intrat in prim plan mai multi solisti si o dansatoare orientala. impresia mea este ca unduirile ei n-au produs mare senzatie in capitala noastra, loc al desfraului oriental pe muzici turcesti. in schimb tinuta, costumul, fluturatul din esarfa-evantai-curcubeu au fost de efect.

treaba cea mai buna au facut-o, fireste, doi baieti de treaba din washington. unul era zion si celalalt avea casca coloniala cu steagul senegalului sau al ghanei (aici sunt mereu in confuzie). concluzia mea este ca foarte multe personaje pe care m-am straduit sa le schitez aici n-ar fi trecut de controlul pasapoartelor in minsk, belarus.

sa ne intoarcem acum catre sala. dupa prima piesa a inceput un soi de foiala, de neliniste. rand pe rand se ridicau spectatori dantausi binedispusi. se formau grupuri. asa cum debuteaza orice rascoala populara, asa si razmerita noastra se intindea de la rand la rand, de la sector la sector. in putina vreme dantausii ocupasera scarile si se incolonau pentru dans. un sarpe uman (sau o caracatita?) cobora din intunericul scenei si se intindea prin orice loc care inainte fusese liber. tinerii exultau.
de aia zic ca nu a fost potrivita sala pentru un asemenea concert. stand aproape de scena, oamenii din fata noastra nu prea au gasit de cuviinta sa se ridice pentru dans. dar mie imi era frica si pana la urma s-a intamplat. fata din fata mea s-a uitat in stanga si dreapta, apoi s-a smucit si a tasnit in picioare. e drept ca o
vazusem inainte de a incepe concertul si ma gandeam ca nu te poti astepta la lucruri bune din partea ei. certata cu simtul ridicolului si cu cel al masurii, a dezvoltat un dans convulsiv plin de figuri caraghioase. in primul rand, ea nu dansa pe ritmul melodiei in curs ci pe unul mult mai alert. isi indoia corpul de la jumatate si se apleca ca o cumpana de fantana insotind balansul cu tipete de satisfactie adresate solistilor. invartea mainile in aer descriind S-uri si O-uri, le ducea incolo si-ncoace. totul era spasmodic. te apuca si rasul, zau. intre ea si restul oamenilor care savurau spectacolul in mod dansant era o cale tare lunga.
sa vedem ce se mai intampla estimp pe scena. o domnisoara capitalista din washington s-a produs cu mare succes in franceza (inclusiv pe shadows of ourselves). a venit intr-o rochie mov cu  o palarie pampon prinsa in par si cauta in timbru si miscari etalarea gratiei. ni s-a parut personajul cu vocea cea mai buna a serii. in alt registru am avut parte de o solista din guyana si de o alta din brazilia (genul fitness-voleibalista) care a dat glas tulburator piesei exilio (cu publicul pus pe fredonat).

cei doi cantareti de culoare despre care va povesteam pe la inceputuri au facut senzatie pe warning shots si a thievery number. tot ei ne-au povestit ca, batand lumea in lung si-n lat, au perceput niste bad financial vibration. drept urmare fuck bush, the politicians and the bankers. publicul a rezonat bine, public tanar si razvratit. ma intreb cum s-a simtit tipa de la alphabank care ne-a dat noua creditul de casa si care se afla in public. trebuie sa fii atent la sentimentele oamenilor.

thievery au fost omenosi si au revenit pentru doua bisuri, primul dintre ele lung. la momentul respectiv eram, ca toata sala, in picioare si ne bataiam. au fost chemate fete pe scena. dementa din fata noastra s-a oferit prima, cat ai zice peste era printre cantareti si producea caraghioslac pentru intreg publicul. ca ea, alte cateva.

am plecat fericit de la concert si fredonand, astea sunt semnele ca am fost prins si subjugat de atmosfera. muzica buna cu tot izul socialist (si de amor), iar noul album promovat in turneul din toamna asta e remarcabil.

in bucuresti, 15 octombrie, sala palatului

poate va avea un alt destin decat air.

al doilea lucru, underlondon fest, 13 noiembrie, fabrica.

manolo, in opinia lui tomesco, ar trebui sa ne fie ditamai rusinea ca am ramas cu casa poporului.
au daramat/mutat biserici, mii de case. in articol se pomeneste despre cat de arbitrare erau deciziile de extindere a constructiei: ceausescu se plimba in masina si arata cu degetul cat si in ce directie sa se mai inalte (ceausescu nu suporta machetele, trebuia sa vada constructia realizata pentru a cere modificari).
dupa revolutie s-au facut planuri de a darama magaoaia (pozitii ale arhitectilor, scriitorilor). n-au vrut cei de la putere, pentru ei reprezenta un motiv de mandrie sa ai excrescenta absurda (in articol mai scrie ca la unele sedinte ale parlamentului cade tencuiala pentru ca finisajele sunt departe de a fi terminate) care inghite sume fabuloase (in cladire mai au sediul tot felul de institutii dubioase).
pentru muntel, pe care-l simt multumit de bulevardul gigantic din pricina simtului sau de innoire, vin cu precizarea ca in articol se face comparatia cu bulevardele taiate de napoleon al iii-lea (plan de sistematizare asistat permanent de arhitecti), iar comparatia este, firesc, defavorabila bucurestiului (exemplu: izolarea mai multor cartiere bucurestene, fara acces la axele ce taie capitala).

am citit numarul asta din national geographic pe plaja la nisa. datorita lui, am intrat in vorba cu un roman plecat din tara in anii ‘60 in karlsruhe, revenit o singura data, in ‘79. s-a mirat ca se publica revista si in romaneste (pretindea ca e abonat la variantele nemtesti si frantuzesti). la plecare, la ideea roxanei, i-am facut revista cadou indicandu-i articolul despre casa poporului. el nu stia despre ce e vorba (ce e asta: casa poporului?!) , habar n-avea cum se modificase bucurestiul, se desprinsese informational de tara.

n-a fost singurul caz de roman (batran) dezradacinat intalnit pe acolo, am mai dat de unul in apa care m-a interpelat cu “am fost acum 17 ani la mamaia” si “de ce a iesit [roxana] din apa? s-a pierdut cu firea?” (intr-o zi cu valuri).

nota: s-a anulat concertul air de azi, 19 septembrie. organizatorul, institutul francez, n-a dat lamuriri.

In asteptarea laudatului WALL-E si cu sprijinul Orange Wednesdays, saptamana trecuta am vizionat Kung Fu Panda. Nu ma asteptam la mare lucru. Ingredientele nu anuntau nimic serios: kung fu, china, panda. O combinatie plictisitoare la prima vedere. Totusi, dupa o zi stresanta la serviciu, trebuie sa admit ca m-am amuzat copios. Animatia este la inaltmiea asteptarilor, iar morala din final m-a dat pe spate: “there is no secret ingredient!”. Pe o scara de la 1 la 10, i-as acorda nota 8.

Nu am putut sa nu remarc si asemanarile caracterelor din film cu cititorii fideli ai balblogului, care de altfel sunt pur intamplatoare:

shifu este bineiteles chelu; in ziua de azi chelu nu poate sa traiasca mai mult 24 de ore fara alergari, sauna, piscina, masaj si o dieta echilibrata!

tai lung este bineinteles drogo; desi imbatraneste pe zi ce trece si sedentarismul tinde sa-si puna amprenta si pe stilul lui de viata, drogo da dovada de acrobatie pastrandu-si detenta impresionanta si numarul mare de slam dunk-uri pe sezon!

po nu este altcineva decat adelio; adelio inca nu a realizat ca nu exista ingredientul secret, si daca ar exista, nu ar fi in nici un caz MBA-ul din atena!

oogway il intruchipeaza intocmai pe muntel; muntel este acel stie-tot al vremurilor noastre, stilul modern: cel mai ravnit burlac, si patron pe deasupra!

monkey este insusi tomesco; tomesco se avanta optimist in mrejele casatoriei, dar inca nu-si da seama ce il asteapta!

crane este poko; poko sta linistit in new jersey la adapostul salariului lui cu 6 cifre si migreaza din cand in cand la sud in republica dominicana pentru clipe de liniste si relaxare exotica!

ascult des radio guerrilla. aproape la fel de des cum ma tarasc cu masina prin bucuresti. ieri dimineata, putin inainte de ora 8:00 am ascultat o melodie foarte inspiranta avand in vedere nunta care urmeaza inainte de sfarsitul anului. chiar incercam sa construim playlist-ul cat mai din timp pentru a fi siguri ca totul va fi in ordine. aflarea numelui melodiei si a interpretului este foarte simpla: pui un mesaj pe forum la radio guerrilla cu data si ora exacta la care ai auzit melodia:

forum radio guerrilla

asa ca pana dupa-amiaza am aflat despre ce este vorba, Jully Black - Seven Day Fool:

Asa cum baiatu v-a obisnuit cu saptamanalul o data la doua saptamani iata vine “Aventura Dominicana” II sau aventura dominicana se intoarce sau aventura dominicana strikes back. Indiferent cum vreti sa-i spuneti, nu stiu cine este caiac, si daca problema e ca nu a luat nici o  medalie la olimpice, lasa ca banelinho le-a bagat-o in ate de doua ori la turci, si da peste 7-8 milioane de euro la Becali.

Nu, acest articol nu are nici o legatura cu mizeria din fotbalul romanesc, poate doar legatura dintre Adi Mutu si Consuelo sau Ady Poko si Adiris. Cert e ca eu am fost in RD de doua ori pana acu’. Nu stiu despre Mutu, mai ales ca inca ii mai datoreaza 75k de euro lu’ Becali. Una peste alta RD este o tara care trebuie vizitata. Si iata de ce:

Am fost la nunta si am promis ca va voi relata detalii: nu se mananca sau nu se bea ca la o nunta romaneasca dar se petrece:

Si dupa petrecere a urmat o excurise la ocean, cu un peste prajit integral (adica in totalitate, adica te duceai in bucatarie, iti alegeai pestele “mort”, si pe ala ti-l prajea).

La mare ne-am dat cu banana:

Am baut o Pina Colada cum rar sau niciodata in viata nu te intalnesti:

urmata de un asfintit cum la fel de rar se intalneste:

La numai cateva ore de ocean, a urmat ziua urmatoare o excursie la munte si bineinteles un instantaneu de referinta:

Per ansamblu, afara de decorul de vis care poate fi intalnit 12 luni pe an in RD, bucataria locala m-a incantat pornind de la peste la prajit, continuand cu mofongo (banane “plantains” verzi prajite cu soric de porc si sos de usturoi) si culminand cu carne sarata prajita.

Si da, ma voi intoarce cu placere si data viitoare fie ca turist, necunoscator platind preturile de turist fie ca insotitor de localnic si platind totul ca un adevarat dominican.

Gracias a todos!

Lumea fierbe, balblogul se adapteaza, header-ul ilustreaza jocurile olimpice de la Beijing si iata si primul articol despre eveniment.

Spre deosebire de Bela Karoly voi incepe scriind despre Romania. Desi am furnizat doua surprize: prima medalie olimpica de aur la judo si, sper ca nu ma insel, prima medalie olimpica din istorie, si chiar de aur la proba regina a atletismului, Romania este pe un trend descendent.

Imediat dupa Olimpiada de Vara de la Los Angeles unde Romania a castigat 53 de medalii (e drept ajutata de faptul ca statele comuniste au boicotat aceasta Olimpiada) a urmat o panta descendenta care se pare anul acesta va atinge maximul de ineficienta din toate olimpiadele de dupa 1952. 53 de medalii in ‘84,  24 in ‘88, 18 in ‘92, 20 in ‘96,  26 in 2000 si 19 in 2004.

Desi favorita la olimpiadele precedente la gimnastica feminina, la sporturile acvatice cu rame, Romania a de venit aproape o anonima care se uita la admiratie la tari ca China si SUA, tari care au invatat gimnastica la TV de la Nadia. E drept ca ramanem singura tara din istoria gimnasticii care a castigat o medialie la concursul pe echipe timp de 32 de ani chiar din acel puct de referinta cand Nadia a obtinut primul 10 din istoria competitiei.

Intrebarea pe care si-o pune toata lumea este ce cauzeaza acest trend descendent al sportului romanesc. Sa fie “occidentalizarea” Romaniei. Umbla zvonuri ca Forminte se plangea ca gimnastele noastre au prins gustul discotecilor si ca isi pierd ziua trimitand sms-uri. Este o schimbare majora de la inchisoarea de la Deva de pe vremea lui Belu.

Americanii, incercand sa explice succesul Chinei la gimnastica feminina, deplangeau modalitatea in care gimnastele chineze sunt incorporate in echipa de gimnastica inca de la 3 ani, sunt luate de acasa si chiar daca isi roaga parintii sa se reintoarca acestia refuza dandu-si seama, ca pentru ele, aceasta ar fi singura sansa de a reusi. Spre deosebire de acestea, “the all americans” (asemenea Nastiei Lukin ) se bucura de libertate si de indrumarea romaneasca a sotiei celui care care a dat prima gimnasta notata cu un 10 perfect la Olimpiada, Bela Karolyi, dar si de o incredere tipic americana. Noi nu mai avem nici un regim strict de antrenament si nici pic de incredere, dovada fiind complexitatea redusa a exercitiilor alese de echipa Romaniei.

Ca tot veni vorba de acest maimutoi al televiziunii americane, acest Bela Karolyi care a uitat ca a fugit din Romania desi acentul puternic rusesc nu si l-a pierdut, acesta a urmarit cu extrema, exagerata intensitate fiecare evolutie a gimnastelor americane iar singura referire la Romania a facut-o doar atunci cand a acuzat o nota prea mare pentru Sandra Izbasa la sol.

Figurile care vor ramane in istoria acestei olimpiade vor fi desigur cele ale lui Phelps care a obtinut cele mai multe medalii de aur la o olimpiada si a lui Bolt care e primul sportiv , dupa Carl Lewis, care a luat aur atat la 100m cat si 200m la o olimpiada, dar singurul care a batut recordurile mondiale in ambele probe.

Desi China, la aceasta Olimpiada de la Beijing a cucerit cele mai multe medalii din istoria proprie, ea se face vinovata de nerespectarea spiritului Olimpic si de falsificarea mai multor evenimente, incepand cu festivitatea de deschidere si continuand cu falsificarea varstei gimnastelor unde a castigat 5 medalii.

Succes Romania si “Go USA!”.

“Politica românească a căpătat un sunet propriu, care e numai al ei: are monotonia sterilă, vulgară, agresivă şi exasperantă a muzicii rap.”

H.-R. Patapievici

asta se intampla cand sunt promovati excesiv 50 cent si p-diddy.

pe de alta parte, ma intreb ce parere o fi avand puya despre eseistica.

sambata seara am fost la concertul massive attack. desigur, daca saptamana viitoare ar canta iar, ne-am duce sa-i revedem. tomesco nu este foarte umblat la concerte in aer liber, are oroare de inghesuiala si de multimi. mi se trage de la petrecerea anuala a orasului baia mare, sarbatoarea castanelor, prilej cu care mai toti barbatii orasului tin sa se dristeze, deci sa urineze, pe langa blocul meu.

la massive attack m-am simtit bine (m-am batait, am dansat) pentru ca a fost respirabil. fara imbulzeala ca la meci, fara frecat de coate si fara calcat pe bombeuri. singurul dezavantaj: fumul suflat in ceafa, in ureche si ochi de catre cei din apropiere care pufaiau cu mainile aplaudand prin aer.

in deschidere martina topley bird impreuna cu un percutionist-clown imbracat ca un docher-mim

.

am ascultat-o pe martina toata saptamana trecuta si am realizat ca ar putea fi o solutie pentru nunta mea. desigur, nu in prim plan ci asigurand fundalul sonor pentru momentele cand invitatii mananca (in loc de cafe concerto cum vrea dj-ul sa puna). exagerez, martina a fost fermecatoare afisand o gratie ludica in comunicarea cu publicul cum la noi nu prea vezi (voi o sa ziceti ca si nikita din bucuresti ar putea fi in stare de asa ceva, iar eu n-o sa va contrazic).

a plecat martina si a venit seara. lumea s-a imprastiat sa-si ia bere, sa stea la coada la toaleta. apoi s-a plictisit, a fluierat, a aplaudat pana cand massive attack s-au indurat sa vina. cum scrie si pe siteurile romanesti (un altul si un al treilea) au fost doua ore si ceva de buna dispozitie. lumini care sigur l-ar fi incantat pe manolo pentru o muzica hipnotica cum le place comentatorilor romani sa spuna:

massive attack, muzica electronica de concert, fredonabila dar extem de variata si surprinzatoare. show remarcabil.

au avut doua soliste, yolanda (neagra ca o ugandeza, puternica si cu voce plina) si stephanie (blonda delicata imbracata in alb de scolarita). evident, in plan melodic contrastul a fost unfinished sympathy de la yolanda:

vs teardrop-ul lui stephanie:

in doua ore n-au intrat toate piesele (au fost si cateva de pe noul album), in jur strigau oamenii dupa melodiile lor favorite. au fost doua bisuri si totul s-a incheiat in gri dens cu karmakoma:

pe langa agitatia scenica, am stat cu ochii vreo 15 minute pe mesaje in limba romana derulate pe ecranele din fundal. activism de background pentru demnitatea conditiei umane, ipocrizia sistemelor democratice consacrate, superficiliatatea temelor de interes zilnic. n-a fost exagerat, nu s-a oprit concertul ca sa strigam toti anti-bush.

asta a fost massive attack. gust bun si suntem cu ochii in zare dupa air. dilema de sfarsit de vara a bucuresteanului va fi la ce sa se duca pe 19 septembrie: air sau snoop? dar astea toate nu conteaza in cazul in care se va organiza un nou mega concert de manea in centrul orasului. acolo, in loc de “safe from harm”, se va canta “pumnii mei minte nu are” (florin maimuta). oras al contrastelor, bucuresti ce mult te iubim si cat de amuzati ne simtim.