balBlog

racnetul carpatilor, pardon, al balblogului, e redactat azi de la paris unde tomesco va adasta pentru 19 zile. in hotelul unde stau eu, pregatit sa gazduiasca clienti pe durata indelungata, locuiesc tot felul de strainezi. vad dimineata in lift chipuri timorate de indieni care pleaca la munca cu buzele stralucind. nu stiu daca se trateaza cu ceva unsori sau ling prelungit lingurita cu dulceata la micul dejun. si multi spanioli galagiosi care nu vorbesc nici o limba straina si sunt ignorati de chelnerite blazate.
cele trei saptamani pe care le voi petrece la paris ar trebui sa-mi defineasca activitatea profesionala din urmatoarea perioada. am venit sa invat de la oameni care stiu. de aceea simt mereu nevoia sa-i intreb. atunci se produce in birou un fel de panica de genul celei pe care o simteam eu la orele de muzica din scoala generala cand ma rugam sa nu ma puna profesorul tocmai pe mine sa cant sau sa solfegiez. minutele treceau atunci extrem de greu. acum ii iau la rand cu intrebarile, nevrand sa strezez un singur coleg. am observat ca multi dintre ei pleaca mai repede acasa sau isi gasesc deseori treaba in alte birouri. daca ma duc spre biroul lor e ca si cum un nor urias le-ar fi poposit deasupra capului. se simt extrem de descumpaniti sa dea explicatii in engleza. sunt unii care nu vorbesc deloc si atunci trebuie sa improvizez eu in franceza in vocabularul redus in care ma simt confortabil.
un singur prieten mi-am facut, steve din gabon. el ma invidiaza pentru ca ma descurc in engleza si a tras concluzia ca francezii sunt singurii napastuiti in abilitatea de a folosti limba engleza dintre popoarele europei. steve a venit acum sapte ani din gabon trecand prin mai multe orase din franta pana sa se stabileasca la paris.
steve crede ca ar fi bine ca eu, venit in franta, sa experimentez tot felul de exotisme. probabil asa a facut el. drept urmare, la pranz ma duce in cafenele italiene, luni seara am iesit in montparnasse intr-un pub si am cinat intr-un restaurant kurd. din toata bucataria franceza, steve apreciaza doar painea pentru ca e buna si ieftina. am unit marele continent negru cu fascinantul maramures intr-o lunga discutie. punctul culminant al zilei a fost demonstratia de forta geografica pe care am etalat-o sub nasul sau. el a venit cu prejudecata ca eu, ca multi altii pe care-i intalnise in viata, nu voi sti sa pun gabonul pe harta. drept urmare a bagat aratatorul in bere si a desenat pe masa harta africii. cand i-am indicat direct gabonul, i-am suflat si capitala, apoi am luat la rand vecinii, am coborat detaliat si cu rezultate bune spre sud, apoi spre vest, am scos din steve osanale cum scoti praful din covoare la batator. bine, cand am ajuns la djibouti a inceput si el sa dea rateuri de pozitionare, probabil djibouti nu e la fel de important ca gabonul.

steve a fost atat de incantat de cunostintele de geografie ale romanilor incat era gata sa ma invite la o cina africana la el acasa. urmatorul subiect bun al serii a fost omar bongo, cel care sta in fruntea tarii de o suta de ani, cel mai longeviv presedinte, cred ca l-a batut si pe fidel castro. ca sa vedeti cat de prost suna franceza mea pentru steve, mi-a servit o dizertatie despre cum in limba franceza exista doua genuri, feminin si masculin. inapoi la scoala, tomesco!
ieri seara m-am inteles cu steve ca vedem meciul de champions league la el acasa. am mers din malakoff in chatillon (eu stau in montrouge) si am dat de micul apartament al lui steve, care incapea cu totul in fosta garsoniera a mea, stiti cu totii despre ce vorbesc.

ca sa-i dau apa la moara lui muntel, o sa amintesc ca steve, ca orice negru bun, are plasma si e abonat la toate variantele de “canal +” pentru a vedea champions league. alte elemente din apartament: bibelouri cu elefanti si hipopotami, toata mobila din lemn de tek, perdele gen franjuri din trestie, biblioteca cu carti despre arta africana, fotografii cu familia. cand am ajuns acasa la steve, din dus se auzea un fredonat. personajul nu era altceva decat copia neagra a lui poko. un african inalt si slab care si-a facut aparitia cu un: ce faci? in romana dupa care a inceput sa rada zgomotos. ca orice pamantean, cedric, personajul nostru, s-a bucurat la un moment dat de compania unui roman. cedric sta la steve temporar urmand a-si gasi locuinta in saptamanile ce vin. ca sa vedeti ca se aseamana si mai mult cu poko, cedric ne-a avertizat fericit ca in seara respectiva o sa mergem intr-un club de dans pentru a invata salsa. in toiul discutiei a picat ca din senin si prietena lui steve, o frantuzoaica alba din rennes sau nantes, sylvie. in dimineata zilei despre care povestim, sylvie l-a intrebat pe steve cum a fost seara petrecuta in compania polonezului, adica a mea.

pana la urma realizati cu totii ca in loc de champions league am ajuns in clubul de salsa. am plecat cu masina lui sylvie, iar steve m-a obligat sa-mi pun centura, eu stand pe bancheta din spate. dupa care a bagat un cd cu fugees si a inceput sa cante (despre discutia despre rap din masina voi povesti cu alta ocazie). la un moment dat, steve s-a aplecat mult in fata apoi a batut din palme. interpretarea mea a fost ca si-a pierdut ceva pe jos apoi s-a bucurat ca l-a gasit. cand l-am auzit a doua oara batand din palme mi-am dat seama ca el danseaza.

clubul de salsa, eu eram singurul carea statea jos in loc sa fie pe ring. ceilalti formasera doua cercuri concentrice, cel exterior din fete, cel interior din partenerii lor. intai repetau miscarile fara muzica. cand dj-ul dadea drumul la salsa dupa salsa, dantausii performau si, din doua in doua minute, baietii se roteau ca dupa ceasornic, schimband partenerii. era acolo tot turnul babel, chinezi si africani, fete grase, uriasi ochelaristi in cautarea dinamismului pierdut de corpul lor.
presandu-l pe steve cum ca ar fi bine sa vedem si niste fotbal, ne-am strecurat afara si am gasit un bar cu televizoare chiar langa clubul de salsa. am vazut francezi bucurosi batand din palme in timp ce eu imi puneam prietenii africani sa pronunte ogararu si nicolita (intre timp mai venise la fotbal si lucien, un gabonez scapat si el, ca prin minune, de la clubul de salsa).
acum pe scurt despre un moment jenant din seara asta. am iesit singur in marais si am intrat intr-o biserica sa ascult orga. era plin de lume, o mesa pe terminate in momentul in care am intrat eu. se canta. am ascultat o vreme, am mai studiat interiorul si ma pregateam sa plec. nici un pas n-am apucat sa fac pentru ca, la indemnul preotului, cei din biserica s-au ridcat, s-au apropiat pe rand unii de altii intinzandu-si mainile si au inceput sa-si spuna ceva ce pentru mine suna “un peu du christ” sau “peur du christ”. problema este ca au inceput sa vina si la mine. nu se mai opreau. dintr-o parte a bisericii au aparut calugarite pe care nu le observasem pana atunci. se apropiau de mine, imi luau mainile si ii dadeau inainte cu “n’ayez pas peur du christ” (pare plauzibil ca asta sa fi spus, m-am uitat acum pe net). problema era ca toata lumea se misca, doar eu stateam pe loc. ceilalti se uitau mirati cum te uiti la un baiat obraznic. ce era sa fac? sa ma duc pe la oameni si sa le spun: “ihm-ihm-hm peur du christ”? singura idee care mi-a venit atunci a fost sa scot la vedere ghidul cu paris (pe care il aveam in geanta) pentru a obtine intelegerea crestina.

Tags: gabon, paris

This entry was posted on Thursday, October 23rd, 2008 at 00:39 and is filed under Calatorii, Geografie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.